Dorin Streinu 


Opere alese 

(voi. 7) 


Teologie pentru azi 
Bucureşti 
2013' 


2 

O carte pentru un singur cititor 
(partea a doua) 
[voi. 14 de poeme, 1999] 


Poem unui frate de inimă 
Frate, 

s-ar putea să ne întâlnim în sfera luminii, 
fără să ne spunem adio, adio.. . 

Eu s-ar putea să mor fără alegere, 
fără să vreau. 


Depărtarea ta mă însingurează 
şi clipele noastre mi se par numărate. 


3 


A fi împreună! \ 
A fi cu minei ! 
E prea mult pentru mine. 
E prea mult, frate. 

Dar s-ar putea să mor 
si tu să nu stii. 

S-ar putea să afli 
mult mai târziu, 
când târziul e prea târziu. 

Ultima mea clipă va fi o minune. 

Va fi o clipă minunata, 
cu îngeri albi 
si cu lumină multă. 

Voi plânge atunci de fericit 
si nu de tristeţe. 

Tu să mă tii minte tânăr, 
bărbat pururea tânăr. 

Să-mi săruţi fotografia mea cu 
ochii tăi albaştri, 
albaştri ca marea 
plină de azur. 

Aşa ne-a fost să fie, frate. 

Aşa a fost să fie: eu primul, 
iar tu după mine... 


4 


Poem scris pe un carton 

Mi-a plăcut drama lui, 
drama ta. 

A fost frumoasă, 
ca şi cum dramele sunt frumoase şi 
n-au răspuns 
si nu sunt nude. 

Ţi-am spus că poţi 
face orice cu viaţa ta, 
dar trebuie să mă respecţi 
puţin, puţin şi pe mine. 

Deşi n-am preconcepţii 
mă doare, mă doare 
că nu ţii, 
măcar puţin, 
în glumă, 
si la mine. 

Tu esti a tuturor bărbaţilor 

1 5 

care te plătesc 
numai a mea nu. 

Mi-ar plăcea să fii măcar o noapte 
sinceră cu mine, 
cum eşti cu tine, 
când tristeţea 

şi sila 
te doboară... 

Ratarea nu e un nume frumos. . . 

Cel care nu e căzut 
poate da sfaturi, 
poate face pe împăcatul, 
pe fericitul. 

Insă eu cad mereu 
în mocirlă, 


5 


fiind un farsor cu mine 
însumi. 

Eu nu beau decât ca să mă aud, 
să îmi văd infernul în care zac. 


6 


Cântec de jale 

După ce pierzi eşti un 
nimeni. 

Nici ţigara nu se 
mai stinge pe tine. 

Esti stârvul aruncat. 

Esti animalul cu laba 
ruptă şi care nu are un adăpost. 

Cred că a venit timpul 
ca poeţii să nu mai scrie 
nimic 
fără ca să-i doară. 

Cred că e timpul de pe urmă, 
dragii mei. 

Toti suferim si 
niciunul nu se mai bucură. 

Toţi ne spălăm în alcoolul 
acesta sec, 
fără astâmpăr. 

Eu sunt un pierde vară 
şi tu alergii ! 

Unde?! 

Intr-o groapă mai mică., .sau mai lata] ! ! 

Tu esti mai bun decât mine?! 

Nu facem nici cât două cepe 
degerate... 

Toti credem în iluzia 
că suntem mai buni decât ceilalţi. 

5 


7 


Aşa sperăm cu toţii. 

Insă nu stim ce înseamnă mai bun si nici 
fată de cine 
si de ce. 

Nu ştiu şi tare aş vrea 
să stiu. 

Dacă ceva e greşit 
atunci, cu siguranţă, 
ceva în mine e greşit. 

Eu am ratat... 

Eu am pierdut geanta şi portofelul 
vieţii. 

5 

Nu-mi pasă dacă le-a găsit altcineva! 

Stiu că i-am dat unui sărac 
câţiva lei şi i-am spus că 
nu ştiu cât timp voi mai avea şi eu bani. 

El mi-a mulţumit 
si m-am mirat de ce. 

Mirare si iarăşi mirare.. . 

Viaţa e o liturghie 
în care toţi ne sacrificăm, 
uneori fără să stim 
preţul... 

Păcatele mele cad pe tine 
şi ale tale pe mine. 

Ne amăgim 
reciproc. 

Asa cred eu: 
ne amăgim reciproc. 


8 


Amânăm o durere 
la infinit 
şi până la urmă ne îndrăgostim 
de ea. 

Regret! 


Poetul din mine 
e un corb alb, 
dacă poate exista şi aşa ceva. 


9 


Scriere fără prefaţă 

Vreau să dau o petrecere 
cu inimi. 

Nu vreau să cânte nimeni 
ci toţi să asculte. 

Nu stiu dacă vreţi 
dar veţi înţelege, poate, 
că sufletul meu vrea 
să vă comunice ceva 
în taină. 

E un preambul 
sau o naivă impresie 
de sfârşit de an. 

Vreau să vă am lângă mine 
ca să văd cum e. 

Vreau să fiu liniştit, aici, 
în casa tuturora, 
cum n-am mai fost niciodată. 

De aceea v-am trimis 
scrisori: ca să vă chem. 

Dacă vă spuneam eu, 
fată în fată, 
nu aţi fi acceptat. 

Acum veţi accepta. 

Ceva îmi spune 
acest lucru. 


Veti veni cu toţii 

5 5 

si mă veti asculta 
vorbind. 


10 


Voi mă iubiţi si 
veti veni. 

5 

Cel care va răsuci stelele 
îsi va aduce aminte de 
această zi. 

Va fi o zi memorabilă, 
o zi ca oricare alta... 


11 


Un vorbitor de transfigurare 


Cel care moare vorbind e un 
simbol. Nu ştiu pentru cine 
dar e. 

E un simbol şi inelul meu 
şi faptul că nimeni nu vrea 
să mănânce, în tihnă, 
cu mine. 

Poate că le e greu, cine ştie! 

Mă gândesc 
şi nu mai sper 
nimic de la mine. 

Parcă sunt mort 
şi nu se mai poate face nimic. 

Am devenit blazat dintr-o dată, 
ca o tăcere în care se aud 
până şi picăturile de gând. 

Văd în jurul meu numai blazare, 
mohoreală, aciditate fără rost, 
oameni cu cataloage în mâini 
si cu fete de înmormântare. 

M-am alăturat si eu lor. 

îmi picură tristeţi din ochi şi 
mă fac că nu văd. 

Cel care moare vorbind 
nu va fi uitat uşor. 

In cinstea lui, istoria, 
va cânta imnul naţional. 

Merită să fie respectat 
astfel! 


12 


Merg şi 
mă asez. 

Parcă fac lucrul ăsta 
de când lumea. 

E totuşi ceva minor, 
semnificativ de minor. . . 

Eu sunt numai un poet singular, 
singurul care se luptă cu cuvintele 
şi moare 

dintr-o iubire care transcende totul. 

In urma mea rămâne o 
bancă goală. 

Lângă ea. . .un câine. . . 

Poate că asta va fi 
ultima mea imagine: 
un poet singular, 
aidoma iubirii care m-a înamorat. 


13 


Sejur pentru sinucigaşi 

M-am urcat în autobuz 
şi am fost surprins de praf, 
de praful istoriei... 

Eram gol 
sau stam într-ul loc 

fără geam, 
lucru care mă făcea 
să fiu 

contemporan cu tot ceea 
ce, 

în mod fugitiv, 
îmi scăpa vederii. 

Ceea ce vreau să spun 

e un poem 
ca loviturile de briceag. 

Acestea sunt dure. 

Aud tremurături şi spasmuri. . . 

Un singur scâncet. . .înainte de 
o prăbuşire bruscă. . . 

Vai, o minte bolnavă 
de friguri! 

Poeţii, adesea, 
sunt temperaturi 
care nu pot fi controlate. 

Iar eu pierd 
tocmai pentru că rămân fidel 
celor pe care îi sărut pe obraz. . . 

Ştiu: şi eu aş putea minţi, 
şi ar fi foarte greu de descifrat. . . 


14 


Insă nu mi se pare logic 

să mint si să mor 
si să asist la urmările unei 
şarade numită: viată.. . 

Ea s-a aruncat în fântână. . .si 
înmormântarea nu a mai avut loc. 

Nu avea bani... 
iar sinucigaşii n-au nevoie de preot. 

Ei s-au dat pe mâinile diavolului. 

Pentru ei, Dumnezeu a murit 
sau e plecat în vacanţă . . . 


La urma urmei 
vei merge şi vei aprinde o lumânare, 
închinându-te... 


15 


Lovit cu un brat 

M-ai lovit tocmai 
unde mă dor muşchii. 

Mi-ai făcut un rău bun. 

Eu nu ştiam, până acum, 
cum arată o lovitură suspendată. 

Dacă stau într-un băt 
înseamnă că sunt iluzionist. 

Dacă pot să iubesc 
înseamnă că voi 
scrie poeme 
îmbrăcate. 

Urăsc lucrul gol 
dar mă tăvălesc după el. 

Sunt bolnav de dor, 
nu mă lua în seamă! 

Nu mă iubi! 

Nu mă aprecia! 

Nu mă aprecia, pentru că 
merit să mă apreciezi foarte mult! 

Nu stiu dacă vei fi în stare să mă urmezi 
până acolo până unde 
trebuie să mă iubeşti. 

Tinereţea mea a fost un cântec prelung. 

Cântam mult 
si îmi alinam sufletul. 

i 

Iti mulţumesc, totuşi, 
că m-ai lovit în lucrurile sensibile ale inimii, 


16 


acum, 

când am ridicat în mine 
zborul spre înălţimi. 


17 


Răsunetul decupat din suflet 


Răstignirea unora 
e doar o fanfaronadă: 
lacrimi de reptilă flămândă. . . 

Răstignirea reală însă e 
jupuirea inimii, 
crucificarea forţată 

5 

pe care unii decid 
să o ducă până la capăt. 

El S-a răstignit între doi 
tâlhari. 


Eu, aici, mă răstignesc, 

la fel, 
din proprie iniţiativă, 


18 


prin aceea că mă las tot la fel de 
neînţeles... 

y 

Ce să-i spun însă unui bolnav 
pe moarte? 

Nu cred că multe 
lucruri... 

Voi zice două vorbe, 
întotdeauna pe cele care nu trebuia 
să le zic, 
si mă va durea inima, 
când el îmi va zâmbi 
scârbit de amabilitatea mea 
sau de lipsa mea de spirit. 

Voi pleca 
şi el va putea să 
moară, 
în sfârşit, 
necompătimit 
si neînţeles. 

însă noi, 
meschinii, 
îi vom face o fişă de ieşire din spital 
şi vom spune, 
cu un scris ininteligibil: 
„a murit de prea multă inimă". 

Răstignirea mea 
poate fi făcută oricum. 

Numai să ţin minte 
că trebuie să trăiesc 
şi după ce mor. 

Şi atunci va pleca şi el 
ca un colet anonim. . . 


19 


Nu va mai avea timp de Crăciun 
si nici 
de cadourile mele. 

Probabil vitalitatea râsului meu 
i-a tăiat pofta de mâncare. 


20 


Milostenii de aruncat 


Am aruncat şi eu 
în cutia milei 300 de lei, 

cu care poţi cumpăra 
doar un creion chimic. . . 
prin care să îl putem ajuta pe un sărac. . . 

Dânsa a aruncat 500 de lei, 
tot la fel: fără scop precis. 

Cu sumele noastre, 
ale amândurora, 
vom cumpăra o jumătate de pâine, 
pentru un sărac, 
care ne va privi chiorâş. . . 

însă, dacă am înmulţi milostenia noastră, 
cu milostenia voastră, 
am sătura, 
cu pâine, 
pe toţi săracii, 
care acum ne privesc chiorâş.. . 

Vom mânca împreună, 
atent, 
nu ca sparţii. 

Eu voi mânca o firimitură 
ca să nu stric porţia nimănui. 

Pentru că un sărac, 
care priveşte chiorâş 
si niciodată nu stie să mulţumească, 
se poate ridica în picioare 
şi să vrea să mă strângă de gât, 
pentru că am îndrăznit să iau o firimitură 
din pâinea pe care eu i-am dat-o. 

Vom mânca atent 
precum firele de iarbă. 


21 


Si chiar dacă toti 
sunt înfometaţi, 
acum, 
seara, 

va trebui să ne gândim şi la 
îmbrăcămintea lor, 
a acelor săraci, 
care au mâncat 
dar sunt goi... 

Atunci vom merge şi noi goi, 

ca nişte egrete, 
şi vom exclude iarna de la noi, 

o vom exclude pe lună, 
ca să mai îngheţe şi luna un pic. 

Şi, cu celelalte, 
adică după primele două, 
vom cere apelor 
şi munţilor ajutor. 

Cine vrea să îşi facă o casă 
va primi, 
în mod gratuit, 
o peşteră. 

Iar cine va dori să bea ceva, 
răcoros şi cristalin, 
fără doar şi poate, 
va primi câte un râu 
sau câte un pârâu, 
ca să ne ajungă la fiecare. 

Şi aşa îi ajut eu pe oameni: le dau 
curajul să creadă în vise, 
care nu pot fi abandonate 
şi nici nu pot fi absurde. 


22 


Lecţie deschisă pentru oameni complicaţi 

Vreau să vă învăţ ceva 
complicat de simplu: 

focul se stinge prea repede. 

Fie el de paie 
sau de lemne, 
focul se stinge 
şi se stinge pentru totdeauna. 

Stam pe un tamburel 

şi priveam focul 
si cazanul de ţuică. 

Limbi de foc 
vroiau să mă termine; 
limbi de foc... 

Parcă erau o femeie 
geloasă şi rea. 

Niciuna nu m-a atins 
dar mi-au încălzit picioarele. 

„Aşa e geniul, focul inimii mele", i-am spus bunicii 

mele: 
„te arde şi... mori". 

- Asta vrei tu? 
- Aşa se întâmplă cu toţi! Vreau să mor de tânăr. . . 
- Poate că ai să trăieşti 80 de ani si ai să scrii în 
continuu, ca acu' . . . 
-Eu nu prea cred... 

Mă simţeam cu rezultatele muncii mele 
asidue în mână: poeme nenumărate 
si din care nu stiu niciun vers. 

Doamne, 
de ce să scriem versuri 
si alţii să le înveţe? 

1 5 5 


23 


Doamne, de ce e multă plictiseală 
şi mult prost gust, atunci când îl citeşti pe un altul? 

Câteodată îmi iubesc confraţii 
la nebunie: pe cei care spun adevărul 
si sunt umani. 

Sunt ca nişte flori 
care ies din nămol 
si extaziază. 

Eu îi miros 
şi prind viaţă. 

Primăvara mirosim copacii, 
numai ca să nu uităm 
că fiecare în parte 
are parfumul lui. 


24 


Poem cu detalii erbivore 


Fiecare poet e o altă 
briză a mării. 

Te loveşte la suflet si 
asta e. 

Nu poţi să te aperi de brutele astea 
fenomenale, 
de poeţi. 

Cei care ascultă poezie 
sunt nişte stane de piatră. 

Cine nu plânge în timpul unei poezii 
este un înger. Asta nu înseamnă că 
e un înger bun . . . 

Ei dau totul pe faţă 
si îti aduc istorii sub nas, 
adică sentimente nemiloase, 
sentimente care te fac 
să te simţi un purice. 

Versul poate avea 5.000 de ani, 
dar el e nou, 
de acum, 
dacă îti vibrează în inimă. 

Omul e limpede, 
se vede limpede în el, 
atunci când versul său 
îţi palpită 
în sânge 
şi în propriile-ţi vene. 

Of, eu am zis că fiecare 
poet e un mort care vorbeştel 

Dacă nu ar vorbi 
s-ar nărui cuvintele. 


25 


Si dacă s-ar nărui cuvintele 
nu am mai ştii 
că cerul e albastru 
iar copacul e un purtător 
de frunze pasagere. 


26 


Momente familiarizante 

Dimineaţa, el iese în faţa mea 
si dă din coadă. 

Stomacul lui negru atârnă 
iar, în coadă, un smoc alb, 
la fel şi la piciorul drept, puţin. . . 

„Măi, Drăghiţică, prost te-a 
mai făcut mă-ta!", i-am zis eu 
şi el a început să dea din coadă 
si să latre. 

„Câinii ăştia tot latră, 
Doamne! Latră si când 
sunt făcuţi colac!", mi-am zis eu. 

Am să mai merg puţin prin iarbă, 
ca să-mi mai ud şi eu papucii. 

Dar el mă ia de pantalon, 
mă trage cu dinţii. 

Mă uit la el cu drag: şi el e copil, 

copilul meu, 
un copil care nu ştie să cuvânte. 

Dacă ar şti şi acest lucru, l-ar simţi pe Eminescu 1 
şi l-ar iubi pe Stănescu 2 . 

El mi-ar răni inima 
cu versuri. 

Doamne, să faci şi câinii 
să cuvânte! 

Cine ştie câte genii au murit în curtea mea 
şi eu am fost complet 


1 A se vedea: http://eminescu.petar.ro/opera_completa/index.html. 

2 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu. 


27 


surd, 

pentru că mut nu sunt. 


28 


Poetul dublat de profesor 

II scot pe elev la lecţie. 

El nu stie nimic 
dar eu trebuie să-i pun notă mare 
pentru că elevul e premiant. 

Mă uit la el cu superioritate: 
eu sunt profesorul 
iar el este un accident de memorie numit 
lapsus. 

Nu-1 mai ascult. El 
va spune şi aşa numai 
prostii. Ii pun doi 
şi zic că nu s-a întâmplat nimic. 

El pleacă traumatizat, 
scârbit si cocoşat 
de impactul notei. 

In drum spre bancă 
îmi trage în gând o înjurătură zdravănă, 
una din acelea cu tort si friscă. 

După ce termin cu catalogul 
le predau lucruri uitate. 

Nimeni nu-si dă seama că eu uit 
ceea ce predau dar nu contează. 

Ei scriu cu emoţie, 
cu o emoţie plană, 
încât unul a început să meargă pe pereţi 
şi să mănânce cucumeaua 3 , adică 
starea de emoţie a întregului sat. 

Dacă cântă cucuveaua 
la tine pe casă 


3 Ferestruica podului unei case ţărăneşti. 


29 


s-a zis cu mâncarea 
si bem la înmormântarea ta 
pe rupte. 

Apoi împărţim cu cana 
şi cu strachina 4 : „Să-i fie lui nea cutare, 
pentru sufletul lui, 
că tare era căpruii". 

Apoi, la finalul finalului iau catalogul 
şi mă răsucesc pe tocuri 
şi zic: „Doamne, 
ce bine că ai făcut câte o uşă peste tot!". 

Pe ea intră si Domnul si boul 

5 5 

si oaia si aia, 
aia fiind ultima mea dorinţă 

y 

înainte de cumpărarea morţii. 

După mine se aud zgomote. 

Adică au venit ei, cei patru îngeri care ţin pământul 
în vârful aripilor lor, şi vă spun: 

„Fiti liniştiţi! 
Fiecare e un timp pentru moarte". 


La înmormântare sau la pomană. 


30 


Poezia si traumele nazale 

In fiecare zi răcesc. 

îmi scot nasul prin batistă 
şi rup liniştea. 

Dă-o dragului de linişte, 
că prea ne-a făcut mult rău! 

Mai vrea si omul să ameţească, 
să o ia razna. 

Dacă esti răcit 
nu mai ai timp de-o carte; 
e vorba de citirea 
unei cărţi importante. 

O aleg pe cea importantă. 
Mă uit pe lângă ea. 
E bună!, îmi zic. E ea 
nouă dar tine, tine la stres! 

Citesc ce merg şi mai stau puţin. 

S-a făcut ceasul foamei. 

La masă avem uitare, cremă 

si un şerveţel alb 
cu care ne ştergem pe mâini. 

Mai departe e lecţia a 5-a. 

Aici, Măria, Mama lui Iisus, L-a dus 
pe Acesta şi L-a culcat 
în iesle, 
în ieslea boilor. 

Cineva nu stie ce e acela un bou 
si eu trebuie să-i arăt cum se scrie. 


31 


Pe geam stă un soare 
parazitar. 

Mă duc şi îl gonesc, 
ca să nu ne mănânce 
aşteptările zilnice. 

După ce soarele pleacă 
şi nimeni nu mai are nimic de spus 
sau de adăugat, îmi scot batista. 

Of, cuvintele care sunt scrise ucid! 

Batista nu cunoaşte această dramă. 

Şi după ce răsuflu uşurat, constat 
că perdeaua e în grevă 
şi mă priveşte bizar, 
adică aiurea. 


32 


în spatele unui cimitir marin 

îmi beau cafeaua şi mă simt 
mort, un sinonim pentru profund, 
singur şi neînţeles. 

Am mai scos pe gură o perlă neagră 
şi, ca de obicei, nici nu am vrut. 

„Hei, ăsta e adevărul meuV\ 
„Nu importă!", îmi spusese el. 
„Cel puţin e literatură interminabilă.. .", 
că el galopa cu viteza luminii. 

Lângă un bloc mă sperii de un câine. . . 
din senin... 

Ea râde. Ii place că m-am speriat de un câine, 
învaţă să mă sărute dar îi e teamă de ea însăşi. 

Dacă mi-ar face o prăjitură 
as mânca-o cu delicateţe, 
numai să pună peste ea. . .ceva 
de neuitat. . . 

Aseară 
aş fi scris poeme 
rupte din puritate. 

Atât de mult mă înălţase prin surâsul ei, 
prin părul ei blond, 
prin guriţa ei mică şi roşie, 
prin obrăjorii ei purpurii. 

Din când în când îmi place să fiu alintat, 
sărutat, giugiulit. . .pentru că 
toate lucrurile candide nu trec 
ci tin de cald. 

y 

Insă nu e de joacă: mă întorc înapoi, 
în cimitirul marin! 


33 


Şi nu mai contează poetul ci palpitaţia lui. 

Paul Valery 5 sau nu, 
e vorba despre ce gândeşte, simte 
si scrie Dorin. 

Cimitirul marin e în altă carte. 
Aici e un argument 
contra cimitirului marin. 

„Prea multă oboseală pentru morţi!", îmi spuse el 

în treacăt, 
încercând să-si deschidă umbrela, 
o umbrelă neagră şi plictisitoare. 

„Versul se uită 
şi când e vorba despre geniu! 
Rămân numai nebuniile lui, 
câteva dintre nebuniile lui, 
după care va fi reperat, 
pentru că oamenii dezinvolţi nu ţin 
minte decât prostiile şi 
nu si lucrurile serioase", 
îmi spuse acelaşi domn, 
stând în faţa unei cafele negre şi tari, 
de parcă ar fi spus tot adevărul. . . 

Cafeaua sări pe balcon. 

începu să aiureze. 
„Domnule, nu mai fii prost decât acuml 
De mâine înţelepţeşte-teV\ 
i-a spus Dorin. 

El a plecat. 
Eu abia mă puteam întoarce acasă, 
cu tot cimitirul marin în mine, 
adică cu toată liniştea viilor si a morţilor. 

Soarele era tot acelaşi. 

y 


5 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry. 


34 


Un drac, care mă tot tutuia, 
fără metafore, 
era tot acelaşi. 

Numai că soarele meu nu e soarele lor. 
Asta e sigur! 

Şi când mergi cu tot cimitirul marin în tine, 
cu toată liniştea unei abis alităţi fără seamăn, 
letargia din jurul tău e 
tot aceeaşi, 
mereu aceeaşi letargie care nu ne lasă 
să ne simţim frumoşi. 


35 


Urmăriţi de trecut 

Caută să înţelegi că 
focul nu arde degeaba şi că eu 

mâzgălesc 
o faţă pe care tu vrei să o pupi. 

Eu chem viata să ne adune 

5 

la sânul ploii 
şi, sub lună, 
să fim parfumaţi dar trişti. 

Fiecare am greşit şi nimic 
nu am lăsat în urma noastră. 

Decât dezamăgirea 
e soră cu plictiseala 
şi amândouă ne pun în braţe 
flori urâte. 

Tu alege-le pe cele 
uscate. 

Eu voi alege florile 
ce nu s-au uscat la 
mijloc. 

Copiii noştri nu vor fi. 

Ei nici măcar nu vor putea 
împlini o vârstă de o zi. 

Egoismul nostru lunar 
se va preschimba 
în blestem. 

Te va urmări în fiecare loc 
şi sub fiecare cupolă de Biserică. 


Dezamăgirea îţi iartă sufletul 
dar nu poate schimba 
trecutul. 


36 


Solilocviul de la apus de soare 

M-am născut spre a 
fi trist. 

Şi spre a mă îngrozi 
de fiecare sfârşit de zi. 

Capul să mi-1 pun în palme 

si să mă întreb dacă 
nu am greşit eu inima vieţii 
cu a nimănui. 

Ceva fără sens 
s-a întâmplat în mine 
si am murit mai mulţi. 

Am murit cu cei care 
nu s-au născut. 

Un trup de morţi sunt 
si un cimitir care îsi 
plânge bucuria. 

E un non-sens să afirm 
o sărutare 
din partea mea. 

E moarte să mă simt 
aidoma omului 
sfârşit de viată. 

însă sunt o moarte 
care învie. 


37 


Sindrofiile unui om autist 


Dacă te trezeşti într-o dimineaţă, 
pe loc, îţi dai seama că nu ai mai văzut 
nicio dimineaţă. 

Te bucuri, 
te bucuri enorm. 

Dar nu ştii pentru ce, 
nu ştii dacă ai dreptul. 

Eu am crezut că merit 
tot ce îmi doresc. 

Cât m-am înşelat! 

Problema era dacă 
sunt lăsat să fac acest lucru 
şi pentru cât timp. Asta nu ştiam eu. 

Eram un copil notoriu, 
o minte care nu se va schimba niciodată. 

Speram mai mult 
decât îmi era permis. 

Am întins mâna... 

Vroiam să-i ating fruntea. Acest gest mă 
liniştea. 

9 

Dar ea m-a oprit printr-un singur cuvânt, 
printr-unul singur. 

Of, viaţa mea atârna 
de un singur cuvânt! 

Acest cuvânt nu a fost 
rostit. 


38 


Simţeam că mor, 
că nu mai am timp, 
că mor... 

Dacă e să ne spunem adio, 
să nu pregetăm! 


Doamne, mâine 
ar putea fi 

prea târziul 


39 


Ca să nu spun ce mă intrigă 

Nu din cauza mea 
se râdel Eu nu fac nimic 
roz, deşi acum mi-ar plăcea 
să fac. 

As vrea să ies 
în evidenţă, să exagerez, 
da, să ies în evidenţă. 

în evidenta neevidentelor. . . 

M-aş pune în 
locul celor care bârfesc 
şi i-aş întreba pe ei. 

I-as întreba dacă mâna 
stângă face cât cea dreaptă. 

Acest lucru i-aş întreba, 
precum bisturiul 
trece prin amintire. . . 

Când nu ai... 
respiri cu zgomot. 

Când nu ai... 
te paşte singurătatea. 

Acum sunt cocoloşit, 
prea cocoloşit 
cu blândeţe 
şi mi-e teamă să ating 
vreo rană, 
vreo rană de om, 
ca nu cumva să cânte. . . 


Dacă aş atinge... 
m-aş întoarce înapoi. 
sau atât de departe. . 


40 


Si abia acum am uitat 
sau am încercat să uit 
toate neprevăzuturile. 


41 


Combinaţie nesigură 

Cuvintele mint. Ne despărţim 
nu din cauza lor ci 
din cauza adâncului. 

Doamne, 
nu mai vedem în noi 
şi ni se pare totul pe dos ! 

Am vrea să fim liberi 
dar ne adâncim mai mult. 

Nu mai găsim o cale 
ci mai multe şi, de aceea, 
de aceea nu ştim pe care 
să o parcurgem. 

Ne e prea greu. Ne e greu 
să ne decidem. 

întotdeauna am fi mai mult decât 
suntem dar ne e teamă. 

O teamă de toti, 
de fiecare în parte şi, 
mai ales, 
de noi înşine. 

Cei slabi nu vor să fie primii. 

Le e frică să nu înnebunească. 

Le e frică să 
aibă prea mult. 

Se mulţumesc cu puţin. 

Nu vor să sufere 
vârtej e 
şi paravârteje 
pentru sublim. 


42 


Rămân acasă si se uită la televizor. 

Nu vor să afle 
ei însisi 
suspansul clipei, 
frageda ei atingere de mintea 
si de inima noastră. 

Am vrea să fim liberi, 
însă nu mai stim cine 
suntem şi spre ce tindem. 

Am vrea să fim atât de liberi 
încât să ne pierdem orice libertate. 


43 


Disertaţie pesimistă 

Acum nimic nu-mi mai inspiră 
linişte. 

Mă înspăimântă râsul oamenilor, 
ideea lor de bine, 
de adevăr, de dreptate. 

Mă înspăimântă lumea lor, 
lume care nu e şi a mea, 
pentru că totul la ei e 

o minciună de cap la coadă. 

E o aiureală lumea lor, 
această 

lume a prezentului fără sens. 

Un prezent care se consumă 
în spaţii goale. 

Nu, cu siguranţă nu e lumea mea, 
pentru că ar fi trebuit să mă simt bine 
în braţele ei. 

5 

O lume vie moartă de-a binelea, 
în care îi cinstim pe morţi 
tocmai pentru că nu vrem să ne obosim cu 
cei vii. 

Şi pe morţi îi lăudăm nu neapărat 

pentru că ei ar fi mai buni, 
ci pentru că noi nu mai vrem să fim 
de niciunelea. 

Mi-e teamă să spun ceva 
cu sens în lumea celor fără sens. 


Cu siguranţă aş fi crezut drept un înfumurat, 
un om care vrea să schimbe lumea, 
dacă le-aş spune că gândesc şi simt altfel lumea. 


44 


Căci ce să mai spui, 
când ţi se spune că utilitatea e mai bună 
ca adevărul, că burta e 
mai înţeleaptă decât 
înţelepciunea 1 } 

Şi cum să accept că suferinţa e o toană 
şi presupusa mea măreţie 

e doar o închipuire, 
o trufie bine plăsmuită? 

Stiu că nu are rost 
să ripostez. 

Riposta e pentru 
oameni care gândesc şi nu pentru cei 
care confundă gândirea cu propria lor 
fantezie. 

Insă durerea aceasta 
mă face să amestec suferinţa în bine 
şi să aţâţ singurătatea. 

Pentru că singurătatea e plictisitoare 
si necredinţa e amară, 
prea amară. 


45 


Confidenţe 


Iubesc foarte mult. 
Orice gest al meu 
te intrigă, te debusolează. 

Când crezi că mi-ai ajuns la suflet 
afli că n-ai ajuns 
nicăieri. 

Iubesc imperceptibil şi sufăr 
în văzul tuturora sau mă comport 
iresponsabil. 

Nu ştiu când să mă 
stăpânesc. 

Când mă îndrăgostesc 
sunt un dobitoc frumos, 
adică un om cu o inimă largă 
si un idealist 
de nota zece. 

Poti să faci orice cu mine. Eu 
nu mai îmi aparţin în acel moment. 

Toate ambiţiile mele cad si zic 
că cea de care m-am îndrăgostit e cea mai bună, 

ultima. 

însă de fiecare dată aflu acelaşi lucru: 
aflu că nu trebuie să am încredere 
în nimeni, 
nici măcar în mine. 

Sunt minţit din nou, sunt părăsit 
din nou. 

Nu înţeleg de ce şi nici ce îmi lipseşte 
si nici nu stiu de ce sunt numit 
egoist, 

infatuat, orgolios, destrăbălat, 


46 


obsedat, nebun, 
când iubesc curat. 

Geniul meu e o ironie pentru orice prost 
şi orice fufa îmi spune acelaşi lucru: 
„Eşti cam trăsnit!". 

Ce stiu ei? Ce văd ei? 
Mai nimic si mai deloc. 

Insă mă mulţumesc 
şi cu această dragoste cerşită, 
cu acest egoism cras şi mizer. 

într-o lume de nimic 
nu poţi să speri la mai mult. 

Mă gândesc la mormânt şi mă apucă frigul. 

Orice artist mare nu poate să moară 
din cauza incertitudinii. 

Dincolo va găsi ceva mai buni 
Dincolo va putea 
să fie el, el cu totull 

întrebări brutale, 
cu soc imediat. 

Noi ne punem întrebări, 
nu proştiil 

Noi ne simţim sângele gâlgâind 
şi furia limpezindu-se ca vinul în butoi. 

Iubesc şi cred de unul singur. 

Nu mai sper dar iubesc. 

Sau numai iubesc şi sper. 

Cuvintele nu mai contează prea mult 
când nu ai pe cineva să le înţeleagă. 


47 


In noaptea asta 


De ce nu pot scrie toate poemele 
în noaptea asta? 

Aş scurta din timp şi aş folosi 
ce a mai rămas pe lucruri de nimic. 

As deschide o carte si as arunca-o. 

Aş bea un pahar cu vin şi apoi l-aş pişa 
fără sfială. . .pentru că e noapte. . . 
şi noaptea lucrurile se petrec altfel decât ziua. . . 

Ceea ce stiu foarte bine e că nu vreau să 
dorm, 

pentru că mi-e teamă să visez femei, 
care nu sunt adevărate 
şi să cred în aceste fantezii fără concreteţe 
în schimbul a ceea ce se poate întâmpla cu mine 
în ziua de mâine. 

Eu am presimţiri confuze. . . 
dar ştiu că nu am de pierdut 
nimic. 

Valentin spunea că aşa a fost să fie... 

Deci că a fi e totuna cu aşa a fost să fie. 

Insă eu nu cred în resemnare. 

Eu cred că a fi e ceva foarte serios, 
atât de serios că nici nu vă dati seama 
de seriozitatea lui maximă. 

Mulţi vor să afle filo sofia mea de viaţă, 
lucrurile în care eu cred 
si în care stă forţa creaţiei mele. 

Insă ele sunt puţine 


48 


dar atât de viguroase 
încât nu se pune problema 
să fie văzute, 
secate, aflate, întrebate. 

O, văd o viaţă foarte jegoasă înjur! 

Un jeg despre care aş vrea să scriu 
până când oamenii s-ar îndrăgosti, 
profund, 
irevocabil, 
de frumuseţea lumii strivită de urât. 

Sincer, 
mai mult decât sincer, 
mai complex decât sincer 
şi răstignibil, 
aş vrea să scriu despre toată nebunia lumii 
în seara asta, numai acum 
si aici. 

Pentru că e prea multă nebunie 
în lumea asta, 
prea mult dezgust, 
prea multă ipocrizie 
care zâmbeşte incalificabil. 

Şi nu mi se pare imposibil 
să beau paharul până la fund 
pentru ca să narez lumea 
în care mă sufoc... 
pentru că vreau, prin această răscolire 
a mizeriei, eu însumi 
să scap de mirosul ei greţos, 
irepresiv. 

Şi fiecare patimă trebuie scursă 
din om şi pusă pe foaie. 


Tot urâtul trebuie disecat şi expus 
pentru ca nimeni 
să nu mai confunde 


49 


mizeria sufletească 
cu 

frumuseţea duhovnicească. 

Nu, nu mi-e ruşine să spun că 
sunt sărac de 
atâta bogăţie ! 

Nu-mi place să fiu compătimit 
dacă nu sunt înţeles. 

y 

E o ipocrizie... 

Acum, 
în noaptea asta, 
eu stau pe un mormânt promiţător, 
privesc pădurea din apropiere 
şi mi se face frig... 

Cred că aşa începe nemurirea: 
nespus de tăcut dar. . .real. 


50 


Mozaic liber 


Nu pot să râd de două ori 
pentru acelaşi lucru. 
Eu râd odată si bine. 

Odată răsare iarba 
si odată se usucă, desi în fiecare 
an răsare aceeaşi iarbă, la fel de verde 
şi de simplă. 

Capul mă doare o singură dată 
pentru lucrurile care 
o singură dată se gândesc. 

Când mă duc la Biserică 
se găseşte unul, doi, 
mai mulţi, 
care să-mi schimbe pacea 
în nelinişte. 

y 

Mă enervează falsitatea celor care slujesc. . . 
si chiar dacă nu sunt falşi în mişcări sau 
în gesturi sunt improprii duhului ei. 

Pentru că toată viaţa m-am luptat cu ispita de 
a socoti viata nostră o iluzie. 

y 

De aceea nu-mi plac iluziile, farsorii, 
comedianţii marilor adevăruri. 

y 

Nu, nu e important 
dacă are o urdoare la ochi. . . 
ci dacă e om viu ! 

Iluzia începe de acolo, 
de când te simţi un mort viu. 

5 

Când esti mort în viul vieţii, 

5 y " 

în mijlocul vieţii. 


Trebuie să te gândeşti 


51 


la hăul înţelesurilor 

y 

şi nu la toate lucrurile pe care 
toţi proştii le înţeleg. 

Căci spre acel loc, 
spre locul unde e concentrat 
tot tabloul mă grăbesc. 

Mă grăbesc fără să aştept. 

Chiar dacă viaţa e o continuă aşteptare, 
în care toate prefacerile interioare sunt 
inimaginabile şi de neaşteptat. 

Mă grăbesc... 
pentru că din mine, 
mereu, vor să iasă lumi noi, 
lumi impunătoare, 
care nu se mai găsesc nicăieri altundeva. 

Şi de aceea grija mea de a mă grăbi, 

de a nu mai sta, 
de a nu prejudicia cumva fericirea, 
fericirea altora, 
care stă în lumile pe care le nasc 
într-un continuu travaliu. 

Pentru că nu îmi place 
grămada de dezamăgiţi pe 

care o văd mereu, 
cei care s-au lăsat minţiţi 

5 5 

de gândul că nu pot să facă nimic. 
Insă vai de cei care i-au mintitl 

y 

Vai de cei care le-au rupt aripile, 
în loc să îi înveţe să zboare! 

y 

Nu, nu întotdeauna ultima victorie 
e cea din urmă înfrângerel 


52 


Intonaţie lângă un fir de praz poetic 

Cine mai crede în 
promisiunii 

După cum spune şi termenul ele sunt ceva 
care se vor întâmpla în viitor. 

Viitorul nu e al meu. 
Nu e al meu în întregime. 
Deci nu pot crede deloc în viitor. 

Eu mă gândesc la acum, 
pentru că sunt absorbit de prezentul 
care mă împlineşte. 

Democraţia e o dreptate 
numai dacă eşti în stare să o faci a ta. 

Fiecare are dreptul lui 
dacă îl trăieşte demn. 

însă când totul se transformă în marmeladă, 
minciuni, ideologie. . . 
nimic nu mai e uman. 

Omul are nevoie să gândească cu faţa 
senină. 

Si cred că cerul se va lumina deodată. . . 
şi viitorul îşi va pierde valoarea 
pe care noi i-o dăm acum. . . 
pentru că, deja, fiecare trăim în viitor. 


53 


Cu auditoriu 


Eu le vorbeam lor, unora, tuturora. Eu 
încercam să le explic ceea ce nici natura nu ştie. 

Iar ei se uitau la mine ca la un diazepam fără 
efect, contemplându-mi obrazul. . .care şi aşa nu avea 
mare importanţă pentru ei. 

Insă auditoriul meu nu a ştiut să aplaude cum 
trebuia. Pentru că auditoriul nu ştie, până nu îl 
înveţi, să aplaude cum trebuie. 

Pentru că auditoriul meu nu a fost genial, aşa 
cum dorea Marin Sorescu, într-o carte a lui, la final, 
la urmă. 

Auditoriul meu era doar curios (prostia 
omului, care nu stie de ce vine în fata unui mare 
creator de poeziei) şi una dintre fetele 
din faţă m-a aplaudat doar pentru. ..inteligenţă. 

O, vai şi-amar! . . . 

însă nici eu nu am zis nimic. Si eu m-am 
complăcut în neînţelegerea lor, pentru că şi eu mă 
înspăimânt de mine. 

Nici eu nu ştiu tot ce pot să fac. Nici eu 
nu ştiu cine sunt, de unde ies toate aceste furii 
si doruri, si lacrimi ale creaţiei mele. 

Nici eu nu stiu...Insă mă văd dorind, 
câteodată, un public pe măsura mea. 

Un public care să simtă orice cuvânt ca pe al 
lui şi orice silabă ca pe a noastră. . . Să-şi simtă inima 
extinzându-i-se la infinit, pe care să se coboare şi să 
se urce emoţii şi gânduri fară măsură. 

O, vai şi-amar, doar proştii sunt curioşi, fapt 
pentru care devin inteligenţi dar niciodată înţelepţii 


54 


Insă inteligenţa lor e fuga după căpătuială şi 
nu umplerea lor de veşnicie. 

Şi cum, de unde aş avea, unde aş putea găsi 
un public pe măsura mea, înalt şi veşnic, care să 
înspăimânte prin măreţie şi frumuseţe 1 ? 

Pentru că înţelepciunea e a celor care nu mai 
ştiu nimic pentru că ştiu prea mult şi nu mai ştiu că 
au prea mult pentru că e prea apăsătoare durerea 
lor. 

De aceea cred, că orice om adus de spate 
îşi simte decăderea sau mulţimea păcatelor 
ca pe o certitudine împovărătoare. 

Cel mai frumos auditoriu, totuşi, 
este tăcerea fără auditoriu . . . 


55 


La cheremul mofturilor 

Când nu mă mai aşteptam aproape deloc 
şi după ce ani întregi o dorisem, 
se întoarse roata, cu dinţii în sus, 
şi mă anunţă, anodin, chiar hilar, 
că mă primeşte în vestibulul ei. 

îmi venea să plâng. . . 
chiar să mă îndrăgostesc. . . 

Nu-mi venea să dau crezare urechilor, 
nici măcar sunetelor, 
care, vorba aia, 
îti intră în urechi. . .si se transformă 
în ştirile de la ora 5. 

9 

îmi spuse pe un ton discret, 
că trebuie să vin într-o anume ta... 
când putem fi singuri pe planetă. 

Şi ce să facem, Doamne, singurii ! . . . 

Se pare că femeilor li se urăşte 
când stau singure 
şi, mai ales, 
când nu mai sunt iubite cu patimă, 
cu dor nebun. 

Eu sunt poet 
si sunt nebun numai de dor. 

De dor nebun, adică prea bun . . . 
pentru cei care se uită la mine 
ca trestia în baltă. 

Poeţii ştiu să iubească . . . 
şi femeile ştiu asta prea bine, 
că sunt sătule până în gât 
de guralivi cu burţi de bere 
şi de râgâitori pasivi. 


56 


Noi, 

poeţii, facem lucruri atât de cugetate 
încât par necugetate. 

Par aşa, spontane, 

diafane, 
crud de frumoase. . . 

Şi acest. . .aceste lucruri (că noi facem 
multe lucruri) plac femeilor. 

Dar ce să facem, Doamne, singurii V. ! . . . 
Să citim?!... 

Ar fi prea multe 
de citit. . .Mult prea multe.. . 
Şi dacă citim nu mai putem să bem cafea. . . 

Dar ea vrea să vorbească cu mine. . . 
multe lucruri... 
unele dintre ele frivol de 
gingaşe... 
sau chiar poznaşe. . . 
încât nici nu stiu dacă e bine să detaliez. . . 
sau doar să maschez aparenţele.. . 

Are dreptate ! Cu mine 
chiar se poate vorbi. . . 

o noapte şi-o zi, 

o viată de-o zi!... 

Se poate vorbi, 
profund şi pe-ndelete, 
de la mărunţişuri şi până la lucruri catastrofale. 

Dar ce să-i spun, Doamne, eu?! !!!... 

Aş putea să-i spun cât sunt de singur 
şi cât mă urgiseşte viaţa. 


Aş putea să-i spun cât de rău mă simt când nu sunt 

înţeles 

y 

si cât de mult as dori, da, 

, , 7 7 


cât de mult. . .ca cineva să fie duios cu mine 
să mă strângă în braţe, să mă sărute. . . 
şi apoi, apoi să nu mă vândă, 
să nu mă uite, 
să nu mă contrazică, 
să nu mă oftice atât de mult 
încât să vreau să îi dau papucii în grabă. . . 

Aş putea să-i spun că. . . 
vreau să călătoresc, că vreau să văd 
cele mai frumoase lucruri ale lumii, 
că vreau să ştiu de unde şi până unde 

fericirea se mănâncă.. . 
şi de unde şi până unde doar se. . .contemplă. 

Dar poate că îi voi părea plictisitor. . . 

Un bărbat atât de frumos, 
cu idealuri atât de mari, 
care nu e bădăran, 
care nu e mitocan . . . 
nu flutură vorbe. . .şi doar atât. . . 
poate părea plictisitor 
pentru o femeie... 
mai ales când e bâtă la sensibilitate. 

Poate că va începe să caşte. . . 
şi să vrea să doarmă, 
aşa, cu buza umflată. . . 

Dar, nu, ea m-a chemat. . .la ea! . . . 

Si dacă m-a chemat. . .înseamnă că 
are nevoie de mine. . .nu doar 
o nevoie de-o clipă . . . 
un fel de duş fierbinte. . . 

Poate că vrea să-mi spună viaţa ei, 
să mi-o depene pe toată. . . 

Să-mi spună dezamăgirile ei lungi, 
zemoase, 
insomniile ei, 


58 


când s-a enervat ultima oară. . . 
şi, din greşeală fatală. . . 
şi-a rupt până şi o unghie. . . 
sau până şi o unghie şi-a rupt. . . 

De fapt mie... 
chiar îmi place să o ascult pe această femeie! . . . 

Pentru că ea e când serioasă, când dusă cu pluta, 
ba virgină, ba curvă sadea, 
îţi întoarce cuvintele cu susul în jos când e 
enervată... 
si când nu e... 
este de-o nepăsare vecină 
cu cimitirul Bellu... 

Da, mi-e chiar mi se face greaţă câteodată. . . 
de cât îmi place această femeie. . . 

Cândva îi scrisesem o nuvelă. 

Dar mi s-a părut prea frumoasă ca să i-o dau. . . 
si am ars-o. 

Un gest, desigur. . .intempestiv . . . 

Arta nu are timp., .chiar dacă s-a făcut 
în condiţii si din motive., .uitabile.. . 

Am ars-o. . .pentru că 
nu am vrut să-i cunoască si alţii frumuseţea. 

Pentru că eram sigur, 
că într-un gest tâmp sau 
cu un zâmbet de mocasin . . . 
ea ar fi arătat-o prietenei ei, 
prostăloaicei ălia 
sau la cine ştie CQfost. . .sau viitor. . . 
ca pe un act de bravadă. 


Dar scrierea mea era numai între mine si ea... 
şi nu între mine., .şi întregul univers de intelectuali 

subnutriţi. 

5 


59 


I-am păstrat frumuseţea secretă . . . 

Si am multe astfel de frumuseţi, 
secrete şi reci., .unele foarte fierbinţi. . . 
pe care le ţin departe. . .încă. . .de ochii avizi şi 
blegomani 
ai cititorilor neavizati. 

O, da, îmi va dezvălui, 
în braţele mele, durerea ei. . . 
Am s-o cred... 

Eu cred pe oricine mă minte. . . 
cu maximum de fascinaţie. . . 

5 

Ea îmi va spune ce înseamnă dor. . . 

ce înseamnă tristeţe. . . 
ce înseamnă ipocrizie feminină.. . 

Va fi un torent de confesiuni, 
atât de ipocrite pe cât de inodore, 
atât de tulburătoare pe cât de inexistente.. . 

Si eu o voi asculta... 
îndelung... 
îndelung... 
şi îi voi da senzaţia că vreau să o ajut 
. . .bineînţeles 
după cum şi ea, tocmai ea. . .de ce nu?. . .mă 
ajută., .sau vrea să mă ajute. . . 
să mă scufund si mai mult. . . 
în ura de mine însumi. . . 
că uneori pot să mă pretez. . .atât de 
scandalos... 
la lucruri pe care nu ştiu cum 
să le mai uit... 

Ii voi asculta suspinele. 
I le voi măsura cu centimetrul. . . 

Le voi asculta în inima mea. . . 


60 


Şi ce voi face, 
Doamne, după aceea? !!!!... 

Că eu m-am gândit numai la vorbe, 
la vorbe... 
dar femeile nu te lasă niciodată 
doar la acest stadiu. . . 

Ele vor, în neştire, 
lucruri si mai controversate. . . 
lucruri şi mai dizgraţioase. . . 
încât şi vorbele ţi se împut. . . 
dacă nu fugi... 
dacă nu alergi... 
dacă nu scapi... 

Bineînţeles eu iubesc. . . 
ea mă... 

Şi ce voi face, Doamne, 
când îmi voi da seama 
că nu e asal\ !!!... 

y 


61 


Elogii 

Să zicem că numai eu am scris 
poezie şi că de la mine 
a început totul. 

Eu voi fi cel mai mare, nu? 

Eu voi primi toate aplauzele, nu-i aşa? 

Să zicem că de la mine 
vom face literatură adevărată. 

Nu voi fi eu primul oml 

Nu eu voi stii ce simte si cum trăieşte 

i i i 

un om? 

Să zicem că toate lucrurile acestea 
s-au întâmplat. 

A căzut şi zăpada. E şi frig. 
Bate si vântul. 

Iei cartea în mână si o citeşti. înţelegi 
de ce acela a murit, 
de ce acela s-a născut, 
de ce acela îşi face griji. 

Iei cartea în mână şi nu înţelegi 
sau nu poţi să înţelegi. 

Nu-i asa că eu voi fi cel mai neînţeles? 

Nu-i asa că eu voi fi cel mai barbar? 

încerc să cânt toti înaintaşii mei 
dar nu ştiu cu cine să încep. 

La toţi le găsesc mari defecte 
si entuziasmul meu se diminuează. 


Ieri îmi plăceau operele lor. Pe când azi 


62 


mă simt jignit de ele, mă simt ofensat. 

Nu mai am cărţi de citit. 

De aceea îmi şi fac propriile-mi cărţi, 
propriile mele jucării serioase. 

Le fac în grabă, 
ca să-mi astâmpăr dorinţa dejoacă. 

Şi apoi nu le mai citesc... 

Le las să se umezească în propriile lor lacrimi. 

Alţii, cu siguranţă, 
le vor găsi remarcabile, după ce îmi 
vor auzi viata si nebunia mea creatoare. 

Căci atunci când oamenii nu ştiu să te explice.. .te 
numesc nebun, crezând, în mod ridicol, 
că prin asta te umilesc. ..sau te minimalizează. 

Mă vor elogia. Elogieri care îmi vor împreuna 
mâinile şi mă vor băga din nou în mormânt. 

Dar, să zicem, că eu sunt primul poet 
pe care l-aţi iubit. 

Si nu mai aveţi nevoie de altul. 

Nu-i aşa că e frumoşi 


Nu-i asa că aveaţi nevoie de acest lucru? 


63 


Speranţe speciale 6 


îmi vine în minte acelaşi gând. E vorba de o 
obsesie. De când l-am citit pe Esenin 7 nu mai uit că 
s-a sinucis si din ce cauză s-a sinucis el. 

5 

S-a sinucis pentru că şi-a dat seama că poezia 
e una si el e altceva, mult mai înalt si mult mai 
concret. 

De fapt eu am spus că trebuie să înţelegi şi 
apoi să creezi, să creezi capodopere, lucruri de mare 
forţă, de mare cuprindere. 

Când si-a dat seama că nu a scris nimic, că 
ceea ce era mai frumos şi mai sfânt nu era pe foaie... 
şi-a pus capăt zilelor. 

Câtă sensibilitate! 

Eu mă mir şi mă minunez, chiar dacă e vorba 
de moartea unui frate al meu, a unui prieten bun al 
meu. 

Până la un moment dat totul e bine. E chiar 
foarte bine. 

Şi vine timpul când nu mai poţi să spui niciun 
cuvânt şi nu mai vrei să spui niciunul. 

Atunci alegi: ori îţi faci o mască ori devii un 

Sfânt. 

Dacă eşti slab scrii un Hamlet s , un Faust 9 , o 
Divina Comedie 10 . 

Dacă eşti cu adevărat tare pleci în pădure, te 
rupi de lume şi te rogi, acolo, în întunericul pădurii, 
lui Dumnezeu, cu lacrimi mari si cu multă căinţă. 

7 5 5 

Dacă începi să te rogi trebuie să ajungi un 

Sfânt. 

Cine se roagă şi nu ajunge un Sfânt e un drac 
împieliţat. 

Asa e viata făcută: ori esti slab, ori esti tare. 

5 5 5*5 

De aceea mă trezesc şi mă gândesc la Esenin. 
Câtă grandoare în moartea lui! 


6 Poem scris în ziua de 22 decembrie 1997. 

7 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin. 

8 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hamlet. 

9 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Goethe%27s_Faust. 

10 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie. 


64 


Aş putea scrie de trei ori mai mult decât s-a 
scris până acum, numai gândindu-mă la moartea lui, 
numai gândindu-mă la naivitatea angelica la care 1-a 
dus capul. 

Dar a iubi nu înseamnă să mergi până la 
capăt? 


65 


Amfitrion 

E mai bine, totuşi, să n-ai rude, 

prieteni, 

cunoscuţi. 

Ai fi mai liniştit, cu mintea 
mai limpde. 

Când nu te aştepţi, te pomeneşti 
cu ei, cu toţi, care mai de care. 

Vin să te vadă si 
vorbesc despre ei. 

încep să vorbească... dar nu îmi place nimic 
din ce spun ei. 

Şi mă dezgustă faptul că trebuie să-i aprob 
fără vreun motiv. 

îmi beau vinul si cafeaua si nici măcar nu le- 
au muncit. 

Cred că trebuie să li se permită orice 
şi, mai ales, că trebuie să le dau 
amănunte convingătoare. 

Nu ştiu să tacă din gură. 
Nu stiu nici să asculte. 

Unii vin că n-au ce face 
acasă. 

Iar eu îmi pierd timpul literaturii române 
si harul. 


66 


Datini 


De Crăciun orice om e mai bun. 

Iţi dă un covrig şi s-a făcut mai bun la suflet. 

Orice om, de Crăciun, taie porcul 
şi-şi mânjeşte copiii pe frunte. 

Nevestele fug însă, să nu audă... glasul 
celui ce se zbate... şi apoi tot ele spală maţele 
porcului. 

Acum el e mort! 

Când era viu era înspăimântător. 

Nasu' vine la tine si 
pui masa. 

Trebuie să-l convingi pe om. 

Dacă are maşină 

nu poate pleca cu ea goală. 

Uneori, se mai întâmplă şi câte o pană... 
si cetăţeanul de la Bucureşti 
rămâne fără sorici si 
ţuică fiartă. 

La bunici vin fete tinere, 
orăşence, 

şi îţi sare inima după ele. 

Dar când le discuţi mai aparte 
ti se încreţeşte sufletul. 

Tot de Crăciun... ninge. 

Câteodată mai plouă... 

Dar nu e totdeauna timpul probabil. 

In ultimul timp, 

pentru că tradiţiile sunt pe cale de dispariţie, 
ne vin colindele prin ecranul televizorului. 


67 


Nu se mai merge din poartă în poartă. 

Bagi firul în priză 

si colindătorii îti încântă inima. 

Dar asta se întâmpla de mult...ăhă... 
pe la finele anului 1991... 


68 


Treizeci si unu 

Nu mai rezistă mult creierul meu. 
A început să nu mai iubească proştii, 
acest spectacol de râs al lumii. 

Nu mai suportă oboseala. Vrea să doarmă, 
să doarmă si iar să doarmă. Visele lui vor 
să fie line si adevărate. 

M-am săturat până peste Marea Neagră 
de orice lucru. 

Când durerea îţi intră la inimă 
nu mai e nicio scăpare. 

In zadar te lamentezi, 
în zadar. 

Tâmplele au început să-mi iasă în relief, 
ochii au început să mă doară. 

Sufletul îmi este gol 
şi singur. 

Creierul mă doare acut, 
dureros la culme. 

Geniul trece prin mine 
ca printr-o 
odaie goală. 

Si nu mai rezistă mult 
proştii. 


69 


Pasarelă 


Cel care L-a simţit pe Dumnezeu 
o clipă 

se laudă cu ea... de parcă Dumnezeu 
ar fi al lui, numai al lui... 

Cel care iubeşte. ..crede că numai eiface acest 
lucru si numai lui i se cuvin toate. 

Cel care îşi ascunde păcatul crede 

că păcatul său e ruşinos numai în ochii 

altora. 

Dar cine se mai ruşinează de ceva 
pe care toată lumea îl ştie! 

Ruşinea e un fel de teatru, 
pentru că înţelepciunea păcatului ne este 
cunoscută. 

Orice am fi noi tânjim întotdeauna 
spre ceva mai mare, 
spre ceva mai înalt. 

Acest ideal nu poate fi stopat 
în sufletul nostru. 

Defectele noastre îl vor. 

Ochii tăi îmi spun multe, la fel şi gândurile 
tale. 

Dar mie mi se pare că tot nu înţeleg 
şi mă simt depăşit. 

Te-ai îmbătat prea mult şi m-am 
îmbătat prea mult. 

Dar vinul ne face să uităm, să fim frumoşi, 
curaţi la inimă. 

5 


70 


Doamne, Sfinţii Tăi sunt aici, în 
cenuşă! 

Tu vei avea grijă să ne ridici din ea. 

Sunt bolnav si tot mă simt tânăr. 

Nu mai suport zgomotele dar tot mă rog, 
în orice clipă mă rog. 

Rugăciunea mea e continuă. 

înăuntrul meu e un foc şi un avânt 
care vor cutremura lumea. 

Zilele cele din urmă mă vor înălţa în lumină. 

Voi fi una cu ea. 

Nu voi mai şti să fac diferenţă 
între mine si slava lui Dumnezeu. 

Dali mi-e prieten. 

Si nebunia lui mă curăţă de iluzii. 

Dali mi-e prieten. 

Şi noi doi facem o partidă bună. 

Ar trebui să culegem flori 
si să ne facem coroniţe. 

Apoi să citim romane nescrise 
şi să nu ne mai punem întrebări. 

Ar trebui să dormim. 
Somnul e totuna cu moartea, 
cu moartea care va începe. 

Eu îngrijesc adevărul. îl hrănesc 
ca să nu se întoarcă în cochilia lui. El este 
lichidul care mă traversează. Trebuie să înflorească 
trandafirii din cauza lui. 


71 


Răsfoire 


Frumuseţea trupului lor mă face să mă 
maculez. In aparenţă eu am uitat visele. 

In societate mă simt stingher, 
ca o pasăre croncănitoare, 
care detestându-şi contemporanii 
începe să-şi deteste 
şi propriul său trup. 

Visele mele sunt prea înalte. 
Ele zdrobesc minţile celor slabi, le elimină. 
Nu sunt înţeles pentru că mi se dă 
prea puţină atenţie. 

Dacă m-ar înţelege pe mine s-ar înţelege pe ei. 

însă ne îndepărtează pe unii de alţii orgoliul. 

Urâţenia îmi este 
dezagreabilă. 

Dacă esti bine îmbrăcat, ai bani si relaţii, 
atunci eşti apreciat. Niciodată însă pentru tine, 
pentru cine eşti tu... pentru ce faci cu adevărat. 

Nobleţea, astăzi, constă în minciună si 
vanitate. 

Nu mai e loc pentru lucruri sfinte. 

Insă eu vreau să rămâi cum esti. Eu nu-mi mai 
găsesc liniştea dacă te văd pe tine despărţită de tine 
însăţi. 

5 

Mulţi puteau să ajungă mari poeţi dar nu au 
avut curajul meu. 

Pentru că a fi poet înseamnă a fi nebun pentru 
poezie. 


72 


Iar a fi om înseamnă a fi nebun pentru viaţă. 

Ei te vor detesta, 

tu înalţă-ţi însă capul! 

Ei vor încerca să-ţi tulbure mintea, să te facă 
să îţi renegi traiectoria. 

Tu însă te vei ţine pe picioare şi vei protesta. 
Vei protesta prin creaţie, 
prin demnitate, 
prin linişte, 

prin măreţia inimii tale. 

Aici se strânge durerea lumii 
si ea nu mai iese din cuvinte. 


73 


Predarea ideilor 


Universul meu este mâncat de un alt univers, 
eu fiind o parte şi un întreg în acelaşi timp. 

Chiar dacă o ştii sau nu o ştii tu te afli undeva, 
încercuit într-o iluzie netrecătoare. 

Ai toate şansele si niciuna. 

Depinde cât a săpat adevărul în tine, cât te-a 
rănit el. 

Misticul vede pe Cel-ce-nu-se-vede şi nu 
poate să-ţi spună nimic, 
pentru că cuvintele 
nu ajung până la realitate. 

Ele sunt periferice şi mincinoase. 
Ceea ce simţi numai tu stii cu adevărat 
si nici tu. 

După ce dormisem 12 ore din cauza 
hidroxizinului a apărut gândul, 
nebunul gând, 

că metafora este sfârşitul vieţii, 
al inimii. 

Şi că orice poet care scrie metafore 
a intrat deja în Paradis. 

El a ştiut care este cu adevărat scopul vieţii. 

Filosofia se face degeaba 

dacă nu te înnebuneşti din cauza ei. 

Tocmai când nu mai poţi să rezişti începe 

viata. 

5 

Nu-ţi mai imaginezi nimic. 

Cauţi să pipăi rănile şi să nu mai faci pe cel 


74 


care uimeşte lumea. 

Cei mici cred că ei învârt istoria 
dar e o mare eroare. 

Cei înalţi tin lumea, 
cei curaţi cu inima. 

y 


Şi nici nu ştim dacă cerul de deasupa e ultimul 
cer sau prima amăgire pe care o susţinem. 


75 


Mistica 

In Biserică se ascultă liniştea 

şi nu trebuie să o confunzi cu viaţa îngerilor. 

Inima omului poate întrece stelele şi poate 
ajunge să trăiască în inima lui Dumnezeu. 

Icoanele te fac pur, îţi adâncesc 
şi îţi luminează gândurile. 

Tămâia din cădelniţă 
îţi umple mirosul cu 
verdeaţă. 

Preoţii ies si intră în altar 

5 1 

ducând cu ei Moartea si învierea Domnului. 

Nu pot să mă abţin. Trebuie să plâng. Păcatele 
mele mă dor si cunoscând adevărul mă văd 
prea departe de el. 

Numai mi-e teamă de naivitate. 
La o anumită vârstă poetul 
nu mai poate minţi niciun cuvânt. 
Tot ce spun e prea puţin. 

Privind cupola parcă mă înalţ la ceruri. 
E ceea ce simt. 

Meditez la cuvintele Domnului si viata mi se 
pare inexplicabil de frumoasă. 

Păşesc cu mare sfială şi fără niciun gând. 
Inima mi-e plină şi tremură. 

Dar nimeni nu va înţelege 
ce e cu adevărat viaţa. 


76 


Exclamaţie 

Gândurile devin din ce în ce mai 
apăsătoare. 

Moartea mă priveşte din umbră. 
O simt, 
o sprijin. 

Dracul mă crede de-al lui. ..dar acolo, 
înăuntru, e Dumnezeul meu, Dumnezeul milostivirii. 

Eu cred că iubirea si dăruirea vor salva 
lumea. 

Eu cred că adevărul trebuie spus cu orice preţ. 

E mai mult o mângâiere decât un sărut. 

Am cunoscut adevărata iubire. 

Dar dacă am pierdut-o numai pot să mă mai 

bucur. 

Dezamăgirea nu satură ! 

Şi nu mai ştii ce să spui când ai 
prea multe de spus. 

Nu te scapă nimeni. 

Trebuie să rezişti cu orice chip, 
până la capăt, 
până la moarte. 

Cel credincios are pe Cineva după moarte 
dar ceilalţi nu au. 

5 

Ori nu au vrut să-L cunoască ori nu au crezut 
că sunt cineva, că reprezintă ceva. 

Pentru unii Iadul iar pentru alţii Raiul. 


77 


Eu îi compătimesc pe cei 

ce n-au avut şansa de a fi cineva. 

Mie îmi pare rău pentru cei 

care nu se vor mai naşte niciodată. 

y 

Fără să stim 

suntem luminile care ard în fata lui Dumnezeu 
iar El Se simte prea îndrăgostit. 


78 


Elegie 

N-am avut timp să spun totul, 
să fac totul, 
să doresc totul. 

M-am simţit prea repede eliminat 
de viată. 

Cărţile mele sunt rupte. 
Ele nu sunt întregi. 

Şi aşa s-a întâmplat şi cu ceilalţi, 
cu toti. 

Au fost batjocoriţi de viaţă. Ei erau 
prea naivi şi s-au încrezut în ziua de 
mâine. 

Dar ea a fugit de ei. 

I-a lăsat în morminte, să se usuce. 

Asa m-am uscat si eu. Asa mi-am aruncat 
si eu visele. 

Degeaba văzusem marile lucruri dacă 
n-am putut să le iau cu mine. 

Degeaba m-am chinuit, mi-am 
chinuit sufletul ca să-L revăd 
pe Dumnezeu, 

când cu El mă întâlneam în fiecare zi. 

Statuile mele sunt reci. 
Cuvintele mele sunt reci. 

Inima ta, cititorule, 

e înfierbântată prea puţin. 

Ai vrea secretul meu 
dar n-am să ţi-1 spun. 


79 

E un secret teribil. 

E un glonţ mai greu ca împuşcarea. 

Inima şi mintea nu l-au răbdat prea mult. 

Acum ori totul e vis ori visul nu există. 


80 


Pe lângă plopii fără soţ 

Când eşti mic 
nu-ti dai seama că 
ceilalţi te urăsc. 

Ei te alintă şi 
par să te alinte. 

Tu îi crezi. 

Când creşti mare 
îi simţi că nu-ti 

5 5 

sunt prieteni. 

Nu mai stii în cine 
să crezi. 

Toţi te vor umilit, 
înfrânt, 
mort. 

Ii încurci... 
pentru că în jurul tău 
sunt cu toţii proşti, 
invidioşi, 
răi la inimă... 
nişte neisprăviţi. 

Marile suflete 
suferă în această lume, 
o suferă cu chinuri mari. 

Ei sunt ocărâti 

5 

de paiele ude 
care mişună 
peste tot. 

Fiecare vrea 
să te fure. 


Iţi face un compliment 


81 


şi crede că ţi-a câştigat 
inima. 

Dar inima mea e rece la laude, 
e rece la cuvintele oamenilor. 

Inimii mele îi place pământul, 
iarba, 
plimbările, 
sănătatea relaţiilor 
dintre oameni. 

Dar ei, cu toţii, 
nu te lasă să 
trăieşti cum vrei tu. 

Te urăsc pentru 
că eşti bun cu ei, 
mai generos, 
cu inimă bună. 

Si răul răutăţii 
e acela că ei 
se laudă 
cu ceea ce nu sunt. 


Evocare 11 


Când cauţi perfecţiunea 
nu o găseşti. 

Găseşti o lume goală, 
o lume impudică. 


11 în fotografia supra e Venus din Milo, sculptură creată în sec. al II-lea 
înainte d. Hr. şi păstrată în Muzeul Luvru din Paris. A se vedea: 
http ://en. wikipedia. org/wiki /V enus_de_Milo . 


83 


Viaţa ne dă să înţelegem 
rostul fiecărui lucru. 

Dacă iei natura 
asa cum este ea 
vei înţelege sensul vieţii. 

Trebuie să facem o artă 
de care să nu ne doară ochii. 

Aceasta va fi 
adevărata noastră bogăţie. 

Faptul că simţim 
nu e de ajuns. 

Nu contează neapărat să ajuţi. 
Contează să înţelegi 
pe cel ce nu are, 
pentru ca viaţa să aibă bucurie. 

Te sărutai cu ea dar 
ea nu te entuziasma. 

Trebuia să scoţi 

5 

viaţă din buzele ei, 
să prinzi aripi. 

Dar totul era liniştit. 
Nu era nimic între voi. 
Totul era o minciună. 

Pentru că numai când 
ne plictisim 
începem 
să spunem adevărul. 

El este la vedere 
numai că noi suntem orbi. 


Poetul e numai cel care 
spune despre sine 
fără nicio regulă, 


84 


fară nicio plăcere 
sau consolare. 

Fiecare durere a sa e 
durerea noastră. 

El e fratele nostru în suferinţă 
iar noi: cei care îl îndurerăm 
pe el, 
pe cel nevinovat 
de adevărurile noastre. 


85 


Luceafărul 

E o bucurie mare când cel înalt 
este aruncat de pe cal 

şi făcut de ruşine. 

Toti boii se bucură atunci. 

Toate nimicurile jubilează. 

El este aruncat de către cal 
si nimeni nu-1 alină. 

Ar fi primit plata lui 
acea femeie sau acel bărbat. 

Dar nimeni nu a ridicat un deget. 
S-au bucurat toti 
să-1 vadă făcut de râs. 

Dar el a rezistat, 
si-a învins teama. 

Noapte de noapte 
si-a învins cosmarele, 

gândurile negre, 
ispitele deznădejdii. 

El a ieşit... si toti 
i-au purtat pică. 

El a fost salvat 
de la moarte 
de Dumnezeu. 

Si creştinii, fraţii lui, 
s-au bucurat. 

Cei care 
îi dădeau sfaturi, 
astăzi nu-1 mai ajută. 

Nici filosoful, nici preotul, 


86 


nici chiar poetul, fratele lui, 
nu-1 ajută. 

Singur trebuie să facă totul, 
singur. 

Dar el, 
năucitorul de cuvine, 
le zâmbeşte în nas tuturora. 

El se simte liber 
si demn 
si adevăratul mânuitor 
al cuvintelor înalte. 


87 


Neîntârziat 

Viata veşnică e 
a celor care o vor. 

Ei ştiu ce înseamnă să suferi 
şi să nu ai cui să spui acest lucru. 

Tii în inima ta 
lucruri ruşinoase, 
lucruri fără scrupule. 

Ţi-e teamă să le spui, 

să le audă toţi, 
să le spui în gura mare. 

Ei te vor crede nebun. 
Eu stiu aceste lucru. 
Pe mine m-au socotit un om 
fără nicio lege. 

Tocmai pentru că eu eram 
mai presus de legile lor înguste. 

Eu nu făceam nimic rău 
dar ei erau răi. 

Gândurile mele erau 
prea înalte şi, mai ales, 
prea clare. 

Eu vream ca oamenii 
să fie înţelepţi şi buni, 
cuviosi si sensibili. 

Vream să-i fac să simtă arta 
şi, mai ales, sufletul ei, 
melodia ei divină. 

Dar ei m-au înjosit. 
Ei m-au făcut albie de porci, 
în care toti îsi aruncau murdăria inimii. 

5 1 


88 


Numai că despre sinceritate 
nu se poate râde! 

în momentul 
când râzi de viata mea, 

râzi si de tine, 
împreună om cu mine. 

Si stiu, că tot cel care râde 

în neştire, 
va avea parte de un plâns 
şi pentru el şi pentru mine. 

Cândva, într-o zi, 
îmi vei înţelege spusele, 
adevărul lor. 

Nimeni nu e de încredere. 

Nici în tine să nu ai încredere. 
Pentru că si tu 
eşti un impostor. 

Deşi răul, în cele din urmă, 

are si un efect bun, 
noi nu-1 vedem din prima. 

Pentru că noi suntem uneltele răului, 
atunci când îl facem să existe. 

Iar când suferim, 
suferim profund şi nu ştim de ce. 


E marele nostru mister, 
care ne devine tot mai evident pe cât 
durerea ne devine iluminare. 


89 


Al doilea poem de duminică 
Chinul celor mulţi 

5 

este chinul celor puţini. 

Când prostul conduce 
ceilalţi mor de urechi, 
îi doare ceafa. 

Numai geniul 
stie de ce se războieşte cu lumea, 
cu neînţelegerea ei. 

In lipsa lor de sens 
el găseşte un sens. 

In lipsa lor de durere 
el găseşte remediul 
pentru toate durerile. 

Lui nu îi e teamă. 

Nu luptă pentru liniştea sa 
ci pentru liniştea tuturora. 

Insă e condamnat să suporte, 

să suporte proştii, 
urâtul, caricaturalul, grobianul. 

Pe mine viaţa m-a făcut rece, 
mi-a spulberat liniştea. 

Sunt din ce în ce mai grav 
si mai tăcut. 

Mi-e lehamite. 
O greaţă, 
o ură abia stăpânită 
pentru tot ceea ce înseamnă 
impostură. 

Pentru că toată mintea 


90 


care nu se înalţă, 
care nu-L caută pe Dumnezeu, 
cade jos, 
devine urâtă, 
se impute cu rele. 

Iar dacă stai prea mult la înălţime 
simţi ridicolul ca pe o schingiure. 

Insă dragostea contează, 
ceea ce ai bun în tine, 
sufletul tău. 

Pentru că poezia e întotdeauna 

o săgeată cu două răni. 

Prima rană se vindecă, 
a doua se adânceşte. 

y 


91 


Surplus de cunoştinţe 


In gară nu sunt numai trenuri şi călători cu 
bilet ci si cerşetori si câini. Cerşetorii 

î i i i 

arată ca nişte paiaţe, cu bărbi mari, 
cu mâini sau picioare rupte, 
cu nervi, cu mulţi nervi. 

Auzi înjurături la tot pasul. Cel care nu înjură 
nu e bărbat iar cea care nu are părul vopsit nu e 
femeie. 

Fumează fetele cu buze umflate şi te uiţi la ele 
ca la tablourile lui Picasso. Pentru că nu îti dai 
seama care e capul şi care le 

sunt picioarele. 

Bunul gust e un moft al secolelor trecute. Cu o 
maşină şi cu nişte bani verzi i-ai sucit capul gagicii. 

Dacă nu-şi ridică fusta peste genunchi cu două 
palme nu se simte bine. Banii sunt motiv de ceartă 
între bărbat si femeie. 

Când femeia se crede mai deşteaptă află că 
prostia costă. Fericirea ar fi fost mult mai aproape 
de o delicată vedere a lucrurilor. 

Insă o ia pe coajă, pe coaja pâinii, pentru că 
nu înţelege că bărbatul ei nu trebuie enervat chiar în 
orice clipă. 

Trăim un secol nebun si secolul viitor va fi si 
mai nebun. Cu mătreata viselor noastre ne ducem la 
cimitir şi ne coasem odăjdiile. 

Cel mai mare bine e că nu ne mai vedem. Cel 
mai rău ar fi să ne vedem şi după moarte la fel ca 
aici. 


92 


Dacă stiu... 

Visele mele nu se vor împlini niciodată. Şi nu- 
mi pare rău şi nici bine. 

E rău că pot să sper la mai mult decât se poate 
întâmpla vreodată. 

Arta secolelor a umblat 

după adevăr 

şi nu 1-a găsit 

sau 1-a găsit şi 1-a pierdut. 

Alergăm, asta facem! 

Fiecare zi e o nouă alergare, o neîntreruptă 
alergare. 

Ei au alergat după lucruri nespuse şi au găsit 
ceea ce nu au căutat. 
Ei au fost vii. 

Si eu sunt viu... dar lumea noastră e moartă. 

Nu, i-am spus ei, 
nu 

ideile mele te dor, ci 
propria ta lipsă de gândire, 
propriul tău ideal sterp. 
Ai putea să te bucuri cu mine 
dacă de mine te bucuri. 

Dar ea a lătrat ca o pramatie împuţită 
şi a început să râdă, 
să râdă albastru. 

Am îmbrăţişat atunci pe primul om întâlnit în 
cale si lui i-am dat o halbă de bere. 

Am stat cu el de vorbă şi mi-am spus 
amarul. 

Nu m-am simţit mai liber... dar m-am simţit 
depărtat de mine. 


93 

De aceea văd eu lucrurile în culori închise. 
Tu nu poţi gândi iar eu nu pot accepta acest 

lucru. 


94 


Meschina 


Mai putem să spunem că mureau de foame. 
Şi, cu un copil de ţâţă în braţe, 
cerşea bucata de pâine 
pe care noi n-o preţuim. 

Se uita doamna si strâmba din nas. 
O lovea sila de umanitate. 
O silă bolnavă si deasă. 

Dar purta cruce la gât 

si era creştină... 

vai de creştinătatea noastră! 

Mergeam cu maşina 
şi copiii suflau în pungă. 

Iar mila, 

adevărata milă mă pândea... 
dar de unde bani ! 

Suferinţă pe pâine... 
Şi dacă nu pe pâine 
atunci pe lingură, 
pe degete, 
pe sprâncene. 

Surâzi la orice pomană. 
Si nu stiu dacă te bucuri. 

Cititorule, 

dacă nu am dreptate, 
atunci am înnebunit 
si văd lumea roză ! 

i 

Insă mi-ar fi făcut plăcere 
să o văd roză... 
dar o văd... neagră... 

Fug de adevăr 
si nu vor să stea 


de vorbă cu el. 


Se scriu cărţi pentru ca să nu fie citite, 
se ridică case de cultură pentru ca să nu 
frecventate 

şi biblioteci pentru ca să fie înţeleasă prost 
utilitatea lor. 

Doamna profesoară, bineînţeles, 
are probitate morală. 

Numai eu, mâncând un covrig cu sare, 
văd pe stradă 

oameni care aşteaptă altceva 
şi, până la altceva, 

să mănânce măcar un covrig cu sare. 


96 


Bine dispusă 

O idee tâmpită: să mă îndrăgostesc de faptul 
de a iubi si nu de tine, 

pentru că de tine m-aş plictisi 

într-o săptămână şi aş mânca baclava, 

o piftie şi halva. 

Eu alerg cărţile. 

Le scriu şi apoi le citim, 

unul dintre noi găsind idei de trăire, 

pentru că există şi astfel de completări 

si de cerinţe ambulante. 

Neg faptul că ai putea înţelege. 
Şi nu-ţi dau dreptul să ştii, pentru că 
proştii nu pun întrebări 
şi doar eu transpir. 

Caut o carte în raft şi tu îmi spui că ea nu 

există. 

Mai caut alta si nici asta nu există. 

Până la urmă nici eu nu exist, pentru că dacă 
aş exista aş fi fericit şi împlinit şi gerul nu mi-ar mai 
înroşi obrajii. 

In fotoliu mă apără tăcerea. 
Masa e mică şi eu scriu apăsat, 
pe geamul sub care râd poze. 

Unde se află 
cel care 

nu mai pune întrebări?! 

Cineva îmi spune că degeaba caut şi că acel 
clopot bate degeaba. 
Dar eu ştiu, 

doar eu ştiu ce pace se varsă 
în inima mea, 

când Tu cutreieri pământul în lung 
si în lat. 


97 

Repere calde 12 


Stând în fata calului troian, 
l-am întrebat dacă omenia 
e numai ceva trecut 
si dacă încrederea în oameni 
mai e necesară. 

I-am spus că Virginia 

îşi urăşte copiii 
şi vrea să scape de ei, 
adică să-i vândă. 

Dar el m-a privit cu dispreţ 
şi mi-a spus că trebuie 
să profit de oricare, 
pentru că arta mare 
distruge orice speranţă. 

Nu pot\, 
i-am spus eu. 
Dar el mi-a spus: 
N-ai încotro. Trebuie să joci 
cum vrea viata. 

i 

Of, tot de ea dau ! 


Poem scris în ziua de 1 1 octombrie 1998. 


98 


Când urăsc ceea nu-mi place 
şi când respir 
dau de viată, 
de înăltătoarea noastră 
existentă. 

5 

Privesc fotografiile începutului 
de veac 
şi văd cât am progresat, 
când ne-am emancipat... 
dar şi cum avem aceleaşi probleme, 
cum ne lovim tot de boi si tot de eroi. 

Blazoane si consecinţe, 
târguieli şi matrapazlâcuri 
te lovesc 
peste obraz 
şi trebuie să te supui. 

Cam asta fac eu la cursuri: 
mestec nervi 
şi visez câmpuri verzi. 

Dacă nu aş proceda în acest fel 
as înnebuni mai mult decât se cuvine 
şi nimeni nu mai m-ar băga în seamă. 

Oamenii uită. 
Cu toţii oftăm şi regretăm, 
tinuti de mâini sau de sâni, 

5 5 7 

aplecaţi peste pervazul ferestrei 
sau căzând în gol. 

Cine sunt cei care mă neliniştesc! 
Toţi cei care refuză să se creadă oameni 
şi refuză oamenii. 

Şi aşteptând maşina 69 
îmi cade o lacrimă amară 
la vederea unui om imponderabil. 

Era propriul meu chip 
în flinta altui om. 

5 


99 


Versetul de recitire 


Poeţii acestui secol au murit 
spânzuraţi la vedere, 
arcuiţi pe bolţi de Biserici 
şi injectaţi cu naftalină. 

I-am ascultat... 
şi apoi i-am pus la pachet. 
I-am băgat în rafturi. 
I-am suit pe statui. 

Cât suferă, sărmanii, 

când nişte dobitoci îi citesc! 

Cât de necinstiţi sunt 

atunci când se vorbeşte despre ei! 

Teoriile curg ca apa pe gârlă 
şi nu-ţi spun nimic. 

Academicienii stiu tot ce tine de ei 
şi nu-ţi pot spune nimic. 

îi interesează detaliile 
şi nu materia brută. 

Vă înţeleg, dragii mei!... 

Oftaţi şi veţi ofta 

pentru că lumea e aşa cum e 

si nu se va schimba de la sine. 

Voi, luminile absolute, 

veţi lumina şi ei vor muri sub lumina voastră, 

gândind că sunt în lumina voastră. 

Dar ei sunt afară, 

afară cu milogii şi cu şontorogii spiritului, 
hâzlindu-se la circarul care scoate 
eşarfe dintr-o 
umbrelă. 


100 


Dar eu mă bucur de voi 

si în ritualul meu sacru 

mă rog pentru sufletele voastre, 

pentru liniştea celui mai albastru cer liniştitor. 


Simţul măsurii 


Eu mă joc cu tot ce există 
dar nu si cu Providenţa. 

Pe ea o urmez întru totul 
pentru că ea îmi scoate în cale 
tot felul de personaje stranii. 

Unii mă fură, 

alţii mă latră... 

dar toţi îmi fac câte un bine, 

chiar dacă binele acesta miroase a rău 

de la o poştă. 

Râd şi eu, 

ca si când nu as sti cu cine am de-a face. 
Râd, 

fac glume, 

încerc să par la fel de consternant ca şi ei. 

Da, se cer glumele proaste! 

Si fără ele. ..am avea multe discuţii 

neîncepute. 

Vorbele de complezenţă, 

mârâielile, 

lipsa de caracter... 

Glume la care încerc să beau si să mănânc 
precum oamenii care toată ziua pierd timpul... 

Şi fac complimente domestice la fel de des, 
însă, mulţumesc Domnului, că nici nu cred în 

Femeile îmi fac ochi dulci... 

iar eu mă prefac că sunt firav şi prostuţ. 

De aceea unele mă iau în râs, 


102 


confundând aparenţele cu vederea interioară 
care le lipseşte. 

însă femeile tinere încă n-au învăţat 
diferenţa dintre zâmbetele bărbaţilor... 

Au tot timpul de pe lume... să înţeleagă, 
ce nu ar fi trebuit să facă, atunci 
când nu ştiau tentaţia minimalizării 
celor care le ia de nevastă. 

Expoziţiile sunt un amalgam pestilenţial... iar 
femeile stau bine în fotoliu. 

Când ies, i-au şi eu un pişcot, drept amintire 
de la artiştii lipsiţi de scrupule. 

Diferenţa e, 

că eu am idei grave şi inovatoare. 

Din ziare, cutii de bere, cartoane, hârtie. ..din 
orice. ..voi crea lumi esentialiste. 

y 

Rectitorind arta, geniile vor fi urâte. 

Vor fi urâţi 

când îi voi explica, 

când le voi scoate la vedere măruntaiele. 

însă pentru ei voi suferi blamul întregii lumi, 
tocmai pentru ca să fie crezuţi în adevărul lor. 

Când voi fi publicat nu mai am ce să spun... 
pentru că eu sunt aproape de sfârşit. 

Marin 13 spunea bine despre zilele lui 
„penibile". 

Când mori, 
unii cred 

că nu mai ai ce spune. 


Marin Sorescu: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Sorescu. 


103 


într-o zi, la Biserică 

Veneau oamenii să-şi scoată dracii din ei, 
gândurile perverse şi lucide. 

Ca şi când dracii ar fi fost singurii de vină, 
că ei miroseau a praz 
si a mărar 
şi a balegă 
tăiată cu sapa. 

Preotul, 

un om cu minte înaltă, 

îi asculta pe toţi, 

că, de, e al lui Hristos, 

şi le citea rugăciuni de dezlegare, 

încât dracii se plictisteau ascultând şi plecau 

unii la berărie 

iar alţii la primărie. 

Oamenii se simţeau mai bine acum. 
Adică mulţi rămăseseră aceeaşi. 

Pentru că dracii ies... 

dar creierul tău 

tot cam la fel rămâne. 

Căci Dumnezeu 
nu citeşte cărţi în locul tău 
şi nici nu spune rugăciuni 
pentru pacea şi liniştea sufletului, 
dacă tu nu ti le scrii în inima ta. 

Plecau acasă. 
Treceau strada... 

Adică atunci când eu eram student 

şi ascultam predici proaste, adică indiferente, 

şi toţi nătângii, 

babalâcii şi impostorii 

îmi spuneau că mă iubesc, 

că suni fratele şi păs toritul lor, 


104 


pe când eu muream de foame, 
de foamea duhului... 

Pentru că omul, fiecare om, 

are nevoie de predici dumnezeieşti 

ca să fie viu. 

Şi stam la coadă, 
la coadă la răspunsuri, 
la coadă la iubire, 
la coadă la frumuseţe, 
ca să primesc ceva... 
şi se petrecea faptul că 
se terminau, 
ca să vezi!, 

tocmai la mine... toate cele aşteptate. 
Stam la coadă... 

La coada unde nu esti întrebat dacă vrei ceva 
şi unde toată lumea crede că nu vrei nimic, 
că nu ai nevoie de nimic, 
pentru că, 
de fapt, 

totul e foarte bine... 
Şi atunci, 

atunci mi-am promis, 
să nu fac aceeaşi greşeală cu cei care 
mă vor aştepta să fiu viu şi nu mort, 
vorbitor şi nu prefăcut, 
duhovnicesc si nu teluric. 

Trăiam un poem incomod. 
Mă lovea un poem incomod. 
Un ghimpe în talpă... 

Şi păream nociv, 

păream rău-voitor, 

un „revoltat" într-o doară... 

Insă eu eram un tânăr profund 

căruia i se citea doar prima şi ultima filă a 

cărţii. 

5 


105 


Eram doar frunzărit... 

fără ca sufletul meu să fie citit temeinic. 

De aceea am dat din cap şi am strâns din dinţi. 

Am tăcut... 

aşa cum fac toţi... 

Am rămas un onorabil man, 
un om de viitor. 

Un om de bine, 

pentru că şi banal începe cu b. 

Mai departe nu mai are rost să spun: neînţeles, 
neiubit, neacceptat, 

pentru că se înţelege 
şi cu asfalt se drege. 

Oricine vrea să te ajute. 
Adică: să nu te ajute. 

Oricine vrea să te convingă. 
Adică: să te mintă. 

Şi după ce te minte, 
vrea şi să-i dai dreptate. 

Şi, ca un ghinion, 

m-am dus la o întâlnire de cenaclu 

şi am ascultat - Doamne, Dumnezeule! - 

cum o fată de 18 ani cerea, într-o poezie a ei, 
să i se ejaculeze în gură, 

în loc să ceară măcar un ruj sau ceva de 
mâncare, 

o îngheţată sau un coca-colo 

si 5-10.000 de buzunar. 

Am trecut şi peste acest lucru, 

aşa cum trece omul peste toate, 

şi am zis că nu e mare lucru să fii Sfânt, geniu 
sau erou, pentru că şi aşa nu-L poţi avea pe 
Dumnezeu cu totul niciodată. 


106 


Şi vei fi mereu nefericit din cauza acestui fapt 
deşi plin. Pentru că aceasta e marea şi singura 
nefericire a celor ce cunosc adevărul. 


în noaptea asta fac pauză. 

După cum făcea şi Sfântul Vasile cel Mare. 


Si mâine mai vedem 

dacă mai scriu poezie 

sau dacă mă duc să pasc oi. 


107 


Floare la ureche 


Se plâng poeţii şi au dreptate; 
geniul mănâncă libărci 
si hlamide. 

5 

Ii ascult noaptea şi le dau dreptate. 

Le citesc cărţile 

şi iar le dau dreptate, 

adică le plâng de milă, 

adică îmi plâng de milă. 

Suntem trataţi 

cu cea mai mare indiferentă 

şi cu cea mai perfidă 

aroganţă. 

Ii spuneam Părintelui Claudiu: 

„Eu nu cred că Eminescu a înnebunit... 

Pentru că el era prea lucid şi 

cei care îl ascultau nu ştiau, 

că de la o anumită zi 

geniul nu mai vrea să fie logic 

pentru lumea aceasta 

şi devine logic numai 

pentru cealaltă lume". 

El îmi da dreptate şi eu le dau dreptate lor. 

Nopţi nedormite, zile pline 
de chin si de renunţări. 

Pur şi simplu: străpunşi de dor şi de lehamite. 

„Ce obţii făcând acest lucru?", 
m-a întrebat o colegă diafană, 
bineînţeles, 
neştiutoare... 

I-am rânjit frumos... 
Ce puteam să fac mai mult, 
pentru o minte de femeie 
dispreţuitoare a lucrurilor înalte? 


108 


Câştig ce nu aveţi şi nu veţi putea câştiga voi, 
cu toţii. 

Dacă Nietzsche dorea răul absolut, 
eu caut binele absolut. 

Eu spun ce putem face, 

ce putem spune, 

ce putem cere de la noi înşine. 

Nu te teme, femeie tânără 
si bărbatule tânăr! 

Pentru voi e lumea mea şi speranţa mea. 

Şi ea va însufleţi şi alte aspiraţii, 
alte lumi, alte timpuri, 
alti oameni. 

Nu vor muri niciodată visătorii. 

Dacă noi murim, stiu că se vor naşte alţii 
mult mai profunzi, 
mult mai autentici. 

Şi eu le dădeam dreptate poeţilor, 
acelora cărora nimeni 
nu le dă atenţie. 

5 


Avea alt titlu 


Femeie, 

ai rămas tot frumoasă 

şi tot te-am iubit 

şi tot ţi-am spus adevărul. 

Ti-am cântat tie si le-am cântat lor, 
chiar dacă si tu si ei m-ati ocărât 
şi m-aţi vorbit de rău pe la spate. 

Să vă vadă Cel-de-sus 
şi să vă răsplătească 
pentru mojicii! 

Căci mă rog cu inimă înnebunită de dor, 
care ştie că nu poate pierde nimic... decât 
Tine, Doamne, pe Tine, Dumnezeul meu... 

In fata Ta eu tac 

şi îi las pe palavragii să vorbească, 
să se ostenească în a-mi găsi defecte... 

N-as demonstra nimic 
si nu mi-ar folosi la nimic. 

Numai că eu am nevoie de sinceritate 

şi le vorbesc lor de ea, 

curvarilor şi ipocriţilor, 

care se gândesc dacă au un profit 

în urma discuţiilor cu mine. 

Vorbesc despre cărţile Sfinţilor... 

si ei nu admit un sens ascuns al cuvintelor, 

unul tainic... 

un sens pentru cei cu inimă curată. 

Ei spun că Ortodoxia 

e pentru toţi proştii şi pentru toţi fariseii. 

Bati două metanii, 
dai 5 lei, 


110 


faci o jumătate de colivă 
şi ajungi în Rai... 

Ce simplu ! 

Şi eu care credeam că trebuie să te munceşti, 
să te speteşti! 

Mergi mai mult goală 
si nu vrei să fii a nimănui 
ci a tuturora. 

Iti bati ioc de lucrurile sfinte 
numai pentru că aşa vrei tu. 

Dar când te întorci acasă 

şi te îmbrăţişează singurătatea, 

atunci începi să plângi 

şi să săruţi marele gol dinaintea ta, 

micul infern pe care ştii să-1 spoieşti 

cu o acuarelă subţire. 

Pictezi 

si eu nu-mi dau seama. 

Te prefaci 

şi eu nu înţeleg 

decât prea târziu. 

Cititorule, 
crede-mă, 

uneori sunt prea ipotetic cu larvele 
şi, mai ales, 
cu reptilele! 


111 


Se bea tot ce iubim 


Parcă am greşi toţi la fel şi unul dintre voi 
mi-ar da una peste moacă, 
numai pentru ca să vadă cum mănânc cu ea 
umflată. 

Ar fi închisă uşa, 

şi tonul poemelor mele v-ar părea sumbru 
si nu ati sti cum să dezlegaţi dilema, 

5 5 5 O 5 " 

pe care, 

din îndoială mare, 
o veti lăsa baltă. 

5 

Dacă păcatul îl alungă pe Dumnezeu, 

iubirea îl aduce înapoi 

şi II proclamă împăratul slavei. 

Am spus acest lucru 
ca urmare a unei nebunii rare, 
ca urmare a unor citiri lungi 
si înconvoiate, 

5 ™ 

de care mă tem 

şi pe care le reneg cu delicateţe. 

De ce să mor de foame?! 

De ce să cânt istoria mea, socotită „neroadă"şi 
o mulţime de proşti transpiraţi şi o sumă de curve cu 
chiloţi roşii, să se bucure de nefericirile mele?! 

5 5 ~ 

Exilati-mă, 

5 ™ 

jupuiţi-mă, 
curentati-mă, 

5 ™ 

dar lăsaţi-mă în pace, în pacea în care vreau să 
stau şi, mai ales, să mor! 

îmi ajung şaradele şi medicamentele scumpe, 
universităţile mediocre şi politicienii parşivi. 

Vreau să-mi văd de păcatele mele 
şi de idealurile mele „prosteşti", 


112 


pentru că numai în ele şi eu ele 
mă simt „eu" şi 
neconstrâns de nimeni. 

Voi, ceilalţi, 
uitaţi-vă după stele 
şi după cântece uşoare! 

Poate vă calmaţi colţii somnului. 

5 5 


113 

Revenirea la păgânism a lui Iulian 
Apostatul 

Când scriam scrisori 

primeam cuvinte din flori, 

pentru că expeditorii mei erau nişte fătălăi, 

spoiţi cu ceapă degerată şi cu var. 

Vorba lui Gogu Ţiganu': „Dacă nu se vede, 
cel puţin se ştie". 

Mă uitam pe pereţi şi nu făceam zgomot. 

Acum, ca student, 

scriu scrisori copacilor şi primesc de la apă 
expertize medicale, pentru că cel mai înalt 
pisc e cel mai mic pisc şi iarba e dulce. 

Mi-am făcut fotografii şi, de fapt, mi s-au ars. 
Pentru că mureau toţi cei care erau în piaţă, de 
admiraţia întâmplării de-a fi varză creaţă. 

La un seminar ocazional 
m-am certat cu ştie-tot, 
pe tema unei probleme febrile, 
a unei probleme fără cuvinte, un cuvânt 
umilindu-1 pe altul. 

Am ieşit cu capul prin Arhimede, 

după care, gândindu-mă la fiica lui, 

mi-am dat seama că nici nu stiu dacă are o 

fiică. 

Ce consolare!, mi-am zis. 

Să ai în fata ta un oras atât de mare si de 
murdar, e o capodoperă, nu? 

In fiecare zi, 

dacă adun câte o hârtie, 

într-o mie de ani cred că le termin. 


114 


Apoi adun câinii, păpuşile, 
poeţii costelivi, pe ale suflă-în-ulcior 
şi - vă spun cinstit - 
mi-e tare dor. 

Acum să nu credeţi că 
aceasta e o poezie dejoacă. 
NuuuL. 

Vaca rabdă fătul 
şi-apoi zice: muuu!... 

Şi un anunţ urmează: cel mai simpatic sunt 
atunci când nu există termeni de comparaţie. 


115 


Mergea trenul, cădea seara 

Mi-a fost teamă 

să nu mă prindă controlul. 

Controlul asupra sufletului, asupra vieţii, 
asupra versurilor scrise, 
nescrise, 
frânte, 
visate... 

Şi Dumnezeu mi-a ajutat 
să scriu într-atât de mult 
încât controlul să mă lase în pace, 
să călătoresc mai departe, 
chiar dacă versurile sunt versuri. 

Pentru că orice gând e liber şi, în acelaşi timp, 
e pus să are. 

Şi orice gând liber stă în faţa ta, 
pe bancă, 
şi te priveşte. 

Ce să înalţ?!... 

Desigur, 

un poem te va cânta pe tine, 
anonimo, 

si lumea va crede că te-am iubit... 

i 

Insă poate că te-am iubit... 

dacă m-am gândit la tine o secundă. 

Pentru că atunci - 
Dumnezeu mi-e martor! - , 
dacă m-am gândit la tine, 
atunci am fost numai al tău. 

Te-am iubit şi pe tine, 

pe cel care cântai la acordeon, 

pentru că m-am gândit şi la tine. 


116 


Şi pe tine, 

pe cea care priveai inocent lumea. 

Pe copilul abandonat sub 

o tufa neagră şi aspră... 

şi câinele flămând... 

şi faptul că în acea seară 

m-am împăcat cu voi, 

cu voi toţi în inima mea, 

rugându-mă pentru voi... 

fapt pentru care mă simţeam etern, 

împăcat ca nimeni altul. 

Cum să tac si 

să nu spun minunile Tale? ! 

Fiecare copac lunatic, 
fiecare iarbă amară, 
Te reclamă. 

Nu mă cunoşti dar mă îndrăgeşti. 
Pentru că gândurile mele mi-o iau înainte 
şi se întâlnesc cu tine. 
Gândurile mele te îmbrăţişează pe tine, 
cel gol şi nemâncat de 7 zile. 

Timpul ne omoară uşor pe unii iar pe alţii 

în forţă. 

Şi cel care distruge se simte puternic iar cel 
care suferă dârdâie. 

Iar mie îmi plânge inima, 

pentru că înţeleg că nimeni nu e puternic 

când e slab şi nimeni nu e slab 

fără a fi puternic. 

Te rog, dumnule dragă, 

nu mă osândi si nu mă vorbi de bine! 

Nu sunt vrednic de mila ta 

şi copiii inimii mele m-au părăsit. 


117 


Poemele mele mă arată, spun unii, 

ca pe un om sonat, 

ca pe un ipocrit dement, 

care nu are nevoie de nimeni si 

de nimic. 

Insă, ca la Spovedanie îţi spun: Nu e adevărat! 

E o calomnie odioasă şi simplistă. 
Pentru că te pierzi în mască 
si nu mai vezi omul. 

Nu înalţ niciun ideal utopic, 

niciun sistem politic, 

nicio cruciadă sau vreo tăcere. 

Eu înalţ numai aspiraţiile omului, 
necuprinsul vieţii lui către Dumnezeu. 

Acest lucru mă poartă şi spre el vă îndemn, 
ofilit de aparenţe... 


Doamne, o controversă?!... 

Când discută doi bărbaţi, 

mi se umezesc ochii şi aştept să plâng... 

Pentru că mă reîntorc 

la adolescenta mea, 

când îmi iubeam 

prietenii cu disperare. 

Nu m-a schimbat viaţa ci înţelegerea ei! 

Eram timid si 
vorbeam frumos 
si aveam bun simt. 

Dar cunoscând oraşul, 
mizeria lui, 

am devenit ca cei care furau, 

care minţeau, 

ca cei care se ascundeau. 

O, visul acesta frumos e prea frumos ! 
O, harul acesta mă bulversează! 

Nu am ajuns ultimul rău 
dar am luminat răul. 

Insă tu, primeşte-mă totuşi! 
Omul e bun... si voi încerca 
întotdeauna să fiu bun cu cel inocent. 

Se lasă noaptea în vagonul de tren 
si lumina e slabă. 

Mă întorc acasă şi am luat cu mine poeţii 
Pe cei mari, 

pe cei care poartă istoria cu ei. 

Ii duc şi îi readuc împreună cu mine. 

Va veni şi ziua, 


119 


ştiu asta, 

în care ne vom stabili undeva. 

De acolo vom fi reazemul 
celor îndrăgostiţi. 


120 


Encomiastică 


Ceasul arată ora 11 noaptea şi nu s-a culcat 
artistul. Pentru că îl doare inima mereu creatoare, 
gândul mereu înălţat către soare. 

O speranţă îi scurmă inima, un strigăt murdar 
şi invalid, de parcă se duce să- şi vadă cei doi fraţi 
iubiţi din cimitir. 

5 

Le aprinde lumânări şi se roagă pentru ei. 
Le simte răceala mormântului si focul din 
cuvinte. 

Ce jertfe fragede! 

Ce pace ai atunci când lucrurile se clarifică! 

Numai el ştie cântecul, pentru că îi duce 
coroana azi, în clipa de faţă. 

însă un gardian public crede că fură cruci într- 
o plasă de 1.000 de lei... şi îi cere actul de identitate. 

Ce să vezi însă într-un act... dacă nu vezi în 

om? 

Artistul însă nu fură, ci dăruie liniştel 
O linişte care nu ucide ci îmbrăţişează. 

Oare cine va plânge la mormântul lui, 
dorul de a fi singur? 

Artistul îşi întinde mâna spre pernă, 
încercând să aducă somnul mai aproape. 


121 


Aruncate pe o foaie 

Cuvintele acestea n-am să le uit 

si n-am să le arunc 

din buzunarul meu, 

pentru că, într-un moment anume, 

am să dau de ele şi am să le rog 

să mă recunoască. 

Degeaba facem acte gratuite 
dacă nu le înţelegem rostul. 

Iar greşeala mea nu are 

nimic cu mine, 

cu batistele şi prostia mea. 

Cititorule, dacă sunt ignorant 
vei vedea ceea ce uit 
si dacă nu uit 

vei vedea ce n-am aprofundat prea bine. 

Tu priveşte la ce ai mai mult 
si nu uita să-ti vezi neîncrederea 
şi multa măgărie a închipuirilor. 

Promit să nu uit 

că ţi-am spus lucruri pe care nu le fac. 

Promit să fiu 
lucid cu tine 
şi să-ţi spun că nu ştiu 
cine esti. 

y 

Eşti o necunoscută pentru mine 

iar eu fac lecţii de dibuială, 

adică de umilinţă în faţa ta, 

doar-doar oi ajunge până aproape de tine... 


122 


mâna mea 


Am sentimentul că nu pot schimba nimic în 
oameni şi că în zadar latru. 

Că plânsul meu e luat în râs. 

Că bucuria mea e doar o pată de rugină pe un 
geam prin care toţi privesc. 

Fervoarea tinereţii mele 
devine acum un plâns scăpătat, 
o rană care se adapă cu meteoriţi 
dar şi cu murdărie, 
cu murdăria celor care cuvântă. 

Mă rog ca să se vadă dreptatea. 

Până la urmă orice animal trebuie să moară. 

Nu stiu de unde mai am tăria 

i 

să spun astfel de lucruri. 

Scrierile mele sunt răstălmăcite 
şi n-au niciun preţ. 

Pentru că le e ruşine 

1 

să-şi mărturisească neputinţele 
si această laşitate cu ochi cafenii, 
spre care inima şi urechile mele 
nu vor să se coboare. 

Da, sunt un clasic al zilelor mele, 

o minte care adună toate marginile lumii 

pentru a sărbători naşterea unui nou om. 

A omului care trebuie 
să-şi recunoască 
măsura şi scopul, 
ghearele şi nemurirea. 

Trebuie să-mi faceţi loc, 

pentru că am aşteptat destul ajutorul vostru 

si el nu a venit. 

i 


123 


Am să lupt de unul singur, 

chiar dacă singurătatea e luată în râs. 

Voi mă veţi înjosi 

iar eu am să mă rog pentru voi. 

Voi îmi veti fi duşmani 

5 y 

iar eu: cel mai bun prieten al vostru. 

Vine nemuritorul 

şi trebuie să vă plecaţi suitei lui. 

Orice nebun cântă adevărul ca un Sfânt. 


124 


Ridicarea mâinilor 


Ura oamenilor 
naşte capodopere 14 . 

Şi ei mă ajută, 

mă ajută şi nu-şi dau seama. 

Zâmbetul lor fad, 
ipocrizia lor care nu are limite, 
gelozia şi fariseismul lor 
sunt de bun augur pentru mine. 

Mă rănesc dar mă înaltă. 

îmi rup inima în două... 

Dar ce m-aş face fără aceşti parşivi, 

care îmi dau de lucru? ! 

Doamne, 

ce bine că am duşmani 
şi, mai ales, 

ce bine că nu mă urăsc puţin ! 

Trebuie să mă urască cum îi urăsc eu: la 
modul suprem. Adică dorindu-le binele. 

Pentru că ei nu cred că eu Te iubesc pe Tine 
cum ei nu Te vor iubi niciodată. 

Grămada asta Ti se închină 

5 

din frică si din neştiinţă, 
terorizaţi de conştiinţă, 
plini de obsesii... 

Simt în faţa lor un dig de care nu pot trece. 

Nu-i interesează milogii, nici ciungii, nici 
nebunii si nici fetele sărace. 

5 


Poem scris în ziua de 14 noiembrie 1998. 


125 


Ce nu le cade în mână, nu înţeleg. 

Ce nu miros, nu simt. 

Oh, nu degeaba m-ai ales pe mine poet, 

pentru că eu am inimă pentru toată lumea! 

Nu pot să trec nepăsător. 

Nu pot să mă laud ca un huligan. 

Şi nu pot propovădui lucruri în care nu cred. 

Ura lor mă încălzeşte. 
Ura lor îmi dă putere. 

Mă fac să plâng cu amar şi nopţile să îmi fie 
amestecate cu suspinuri şi gemete. 

Ii înţeleg prea bine 

pe cei care nu mă apără. 

Nici Tu nu le-ai cerut 
Apostolilor Tăi să Te apere, 
pentru că nu trebuia să fii apărat. 

Pentru ca adevărul să iasă din umbră. 
Pentru ca lumina, 

lumina să nu fie confundată cu întunericul. 
Aştept şi mă rog. 

Seara Te slăvesc pe Tine şi lacrimi de dor mă 

apucă. 

Ei mă urăsc bine, 
chiar foarte bine. 

Nu mă omoară dar mă chinuie. 

Le place să mă arate cu degetul, 

pentru ca, apoi, 

să-mi facă în dorul lelii 

statui descreierate, 

statui împuţite şi încruntate. 

Ura e cel mai frumos cadou 
care mi se face. 


126 


Şi mulţumesc, 
smerit şi plecat, 
tututor care o povăţuiesc 
înspre casa mea. 


127 


Fericită 


Adevăratul om e cel ce se roagă neîncetat lui 
Dumnezeu şi-şi vede lungul nasului. 

Să nu uitaţi că fiecare cuvânt al nostru va fi 
tras la rost de Dumnezeu la marea Sa Judecată! 

Puteţi să mâncaţi şi să beţi până atunci. 

Vă veţi primi plata şi veţi încremeni. 

Mă doare inima. 

Imaginea Iadului mă cutremură şi aş vrea să-L 
văd numai pe El, să-L am în toată fiinţa mea. 

Acest lucru mă chinuie: neputinţa şi laşitatea 

mea. 

Iubiţilor, 

un poet trebuie să ştie să moarăl 

Nu e de ajuns gloria, nu e de ajuns strălucirea 
de-o clipă. 

Sufletul e cel mai de preţ şi dacă îl vom pierde 
pe el, vom fi cu adevărat goi, sluţi, bicisnici. 

Mă plec în faţa tuturor. 

îmi cer iertare pentru cei care nu m-au iertat. 

Uneori trebuie 
să fim simpli, 
cei mai simpli. 


128 


Prima apologie 

Nu a fost nimeni de faţă 

când mi-am ars manuscrisele 15 . 

Nimeni n-a plâns 
când am greşit. 

Nicio femeie 

nu mi-a alinat rănile. 

Fiecare lucru a urmat unui vis nesfârşit, unei 
elegii pline de resentimente. 

Cel orb, cel gol, cel nemâncat a primit ce i se 
cuvenea. 

Eu n-am primit niciodată. 

Şi să nu mă înţelegeţi greşit: nici nu se putea! 

Trebuia ca oamenii să fie Sfinţi şi pietroaiele 
să scrie basme. 

Lucrurile mari sunt simţite abia mai târziu. 

Si ele sunt rezultatul tuturor acestor extreme 
pe care, cu greu, le stăpâneşti. 

Vor să mă omoare gândurile mele. 

Când veţi păşi în acest labirint veţi tăcea. 

îmi pare rău că nu pot fi atât de clar încât să 
nu mai citiţi nicio altă carte pentru a afla adevărul. 


Poem scris în ziua de 5 decembrie 1998. 


129 


Netocmită 


Nu e nimic şi totuşi e. 

O femeie, pentru care mă urăsc şi mă rectific. 
O stea care se luptă cu stelele. 

Şi îi pare rău de linguşitori, 

de duzina cheală si cu mustăţi coltate. 

5 5 5 

A vrut să mă mintă 
cu încă un măr. 

A vrut să-mi reproşeze un timp 

pe care 1-a mâncat 

uitarea. 

Dacă ati sti voi ce simt eu... 

5 5 

când trebuie să fiu cel mai bun, 
robusteţea si maxima salvare... 

5 5 

ati fi fată în fată cu mirarea... 

5 5 5 

Poemul tresaltă, 
pentru că nu te va oftica 
decât pentru un ban laş, 
pentru un sărut ca un fulger. 

Nu-mi pot da măreţia altuia 
deşi par a nu fi nimic special, o!, nimic care să 
zguduie... 

Dar cei care scot limba 
rămân muti. 

5 

Peste ei se varsă blestemul, cancerul sincer. 

Pentru că eu vorbesc în numele poeziei, 
insultând toţi fariseii pământului. 

Nu e vremea să murim acum si nici să ne 

5 

pierdem timpul! 

Caii încă sunt tineri. 


130 


Morţii sunt încă în morminte si nu au fost 
scoşi afară. 

Numai când vom simţi că trebuie să murim, 
atunci crucile noastre vor fi prezente. 


131 


La masa rotundă 


Ca orice zăpadă, nu-ţi spune nimic dacă eşti 
îndrăgostit. Dacă nu ţi se pare 
că esti ofensat de 
fiecare tăcere si de fiecare câine. 

Orice om ţi se pare posac, 
dacă eu, 
Dorin Streinu, 

nu îl i-au în braţe şi nu-i pup mâinile, 
mâinile lui roase de lilieci dar, 
mai ales, de griji. 

Cu fiecare alipire de suflet 

mă bucur, chiar dacă 

nu mai sunt lucruri de spus. 

Pentru că, 

la un moment dat, 

în mod brusc, 

când te scălămbăi în propria ta împotrivire, 
se întrerupe toată comedia umană şi începe 
drama umană. 

Şi drama te aşteaptă, 

pe fiecare zi, 

ca o pisică bengaleză. 

Cărţile nu mai au ce să ne înveţe, 
zilele nu ne mai sperie, 
timiditatea nu ne mai e în fire... 
si nici tandreţea, 
si nici morcovii tăi, 
aceşti proşti cu diplomă. 

Dar se sinucid prea puţini... 
Şi tot mai puţini vor să fie Sfinţi. 
Pentru că nu trebuie să treci 
peste ceea ce simţi şi vrei, 
chiar dacă alţii au mai mult 
si ai vrea să ai si tu. 


132 


Vei înţelege că ai pentru ce 
si te vei întâlni cu tine, 

5 ™ 

îmbrătisându-ti himera 

5 5 5 

şi presupusele oase, 

pentru că nu îţi vei mai da seama 

cine esti. 

Tu te vei crede vechi 

si nici măcar nu-ti vei da seama 

5 5 

că aripile tale au ajuns la îngeri. 

Poetul te roagă să nu te demaşti decât cu totul 
si ceea ce va rămâne 

5 

va întrece 

ceea ce crezi că ai. 


133 


A patra oară citită 

Orice zâmbet e 

un pas spre însănătoşire. 

Si atunci când cineva vede în tine 

5 

un lucru principal şi onest 
si crede si în el, în acest abitir, îti dai seama că 
nu suntem singuri, 

că n-am fost niciodată si 

că orice clipă ne face minunaţi, 

chiar si fără voia noastră. 

înţelegi de ce suferinţa 
nu te lasă în pace şi 

de bucuria îţi zboară de sub degete uneori, 
de ce orice dorinţă se împlineşte mai puţin 
decât vrem noi 

si orice dor al nostru 

poate fi dorul oricărui pământean. 

Cât de sinceri suntem atunci! 

Simţim că toată lumea e a noastră, 

că toţi ne împărtăşesc bucuria, 

că toţi ar simţi ceea ce vrem noi să simtă. 

Nici nu ne dăm seama 

cât de naivi suntem şi înţelepciunea ni se pare 
ceva de râs, pentru că noi, 
„oamenii normali", 

credem că urâtul, cunoscutul, vinovatul nostru 
poem e ceea ce trebuie să fie frumos. 

Dar bucuria, 

adevărata bucurie, 

e aceea în care nu vrei să fii bucuros 

şi nu vrei să spui nimic 

şi nici nu crezi că ar putea fi înţeleasă, pentru 
că nici tu nu o înţelegi. 


Nervii, 


134 


toţi nervii nu te ajută la nimic 
şi toată dorinţa de a fi poet e o minciună, 
pentru că poezia e tezaurul de iubire 
cu care ne nastem 

si dacă o scriem înseamnă că am trăit-o 
si i-am înţeles dedesubturile 
si chiar dacă am uitat-o 
nu ne e străină. 

Clovnul, marele clovn, e neînţeles. 

Omul, marele om, e detestat. 

Geniul, marele geniu, e un fapt comun. 

La sfârşitul acestui mileniu doi, 

adevărul ne joacă feste 

şi câştigă tocmai făcându-se 

că nu-şi dă seama, 

făcându-se că nu despre el e vorba. 


135 


Gaudeamus 


Când visezi lunatică 
şi vrei să fii goală, 
privită de-aproape, 
pe mine mă vrei, 
pe singuraticul poet, 
pe floarea cea mai bolnavă 
si mai bezmetică dintre toate. 

Când nu ai cui să-i spui 
dorul inimii tale, frica ta, 
naivitatea ta, mie vrei 
să mi te destăinui. 

Ştii că eu te ascult, 
că eu te apreciez. 

Vino, nebăgat-o în seamă, 
eu te accept! 

Mâna mea te sărută 

şi inima mea 
te binecuvintează. 


Descarcă-te în faţa mea 
si vei simţi 
infinita linişte a înţelegerii. 


136 


Singurul zâmbet 

Lătrau câinii în faţa blocului, 

iubita mea, 

şi noi nu eram puri, 

ascunzându-ne umbra şi golindu-ne 

paharele. 

Inimile noastre plângeau. 

Nu mai avau unde să se condamne. 

Ah, Paradisul este căutarea sufletului ! 

Cei care tac şi pari blânzi 

ne omoară adevărul, 

pentru că acest adevăr al meu 

e nebun de legat şi aşa va rămâne. 

Bucură-te că vreau din nou să trăiesc 
si că în tinereţea mea 
îţi voi zugrăvi o altă lună, 
un alt an, 

un an plin de miresme fecunde! 

îmi voi recăpăta forţa şi naivitatea. 

In singurătatea mea 

vom celebra această nuntă. 

Rugăciunea omului cere prea mult de la 
Dumnezeu şi prea puţin de la sine. 

Trebuie să plângem, iubita mea, 

pentru ca în fiecare nud să vedem o icoană 

şi să facem copii, 

fară să ştim ruşinea şi păcatul, 

acest vis întors al nostru. 

Dumnezeu ne întoarce la El 

şi îl vedem în fiecare loc şi în fiecare timp, 

pentru că trebuie să ne dăm seama, numai atât. 

Lătrau câinii de disperare, 


137 


simţindu-se singuri 

iar eu, de emoţia acestei noi datorii, 

nu mai ştiam să bâigui trei lucruri. 

Mi-a fost frică ştiind răul 
şi nu mai mă înspăimânt 
purtând aripi şi ochi de prunc. 

Diavolul nu mai are la el foarfecele 
cu care să ne facă să tremurăm. 

Si trebuie să stii, iubito, 

că nu mai pot dormi de atâta bine. 

Când stim ce e răul 
avem nevoie de bine, 
suspinăm după el. 

Iubito, să ieşim în amiază în parc 
si să stăm liniştiţi! 

Liniştea e taina veacului viitor, 

când sexele, pasiunea, moartea, târguiala 

vor conta prea puţin. 

Omul acesta mă face să dârdâi. 

Amănunte crude, 

nopţi peste care trecem prea uşor, 

lacrimi amare, 

mâini care se roagă continuu... 

Dar tu te îmbraci cu inima mea 
şi sapi în ea o statuie, 
o rană deschisă. 

Căci tot ce e mult e tiranul puţinului 
dar fără el e moarte. 

Te strig pe tine, 

pentru că hărmălaia nu-mi ţine de urât 
şi şantajul mă dezgustă. 


138 


Mă las omorât de tine, 
pentru că tu mă iubeşti... 
si chiar dacă mă omori, 
mă omori cu dragoste 
şi cu înţelegere de femeie. 

Iti sunt străin cum îmi sunt si mie. 

5 1 

Mă prefac în faţa ta, 

asa cum ioc teatru în fata mea. 

Dar pasiunea mea, voinţa mea în ceea ce te 
priveşte e sfântă. Şi jurămintele mele sunt cu rost. 
Poetul care te iubeşte pe tine, doar pe tine, 
are mâinile întinse spre cer şi legate de îngeri. 

Vede-1 în profunzimile lui! 

Uită-te dincolo de pojghiţa subţire a vieţii! 

Femeia prin bărbat se împlineşte şi bărbatul 
prin iubirea ei. Dar şi prin înţelegerea ei multă... 

Nu te teme! 

Există un drum scurt, 
fără zăpadă şi câini, 
până în inima lui, 
până la fericire. 

Şi cartea aceasta e câştigătoare! 
Nu rişti nimic, 

pentru că el te va iubi veşnic. 

De aceea, n-am înţeles de ce latră câinii 
dar am înţeles de ce dragostea e 
acaparatoare... 


139 


Plinirea vremii 


Deplâng pe cei mai buni 

şi îi iubesc pe cei mai răi, 

deşi îi ignor şi pe unii şi pe alţii. 

Unii vor să dărâme, 

alţii vor să ridice 

iar eu vreau să rămân dincolo 

de a dărâma şi de a zidi, 

dincolo de a spune că 

lucrul e bun sau e rău. 

Nu-mi pasă de smiorcăiala 
asta continuă, pentru că 
poetul de geniu nu are timp 
decât pentru sine şi pentru nimeni altcineva 
şi el se luptă cu sine şi nu-i pasă dacă mor 
ceilalţi. 

5 

Morţii îşi îngroapă morţii lor 
iar viii se bucură când iau ciomege 
sau când sunt purtaţi în săbii 
şi în pahare chioare. 

Nu poate cel care bea, 
cel care curveşte, 
cel care fură 

să spună nimic împotriva adevărului, 
a acestui mister periculos pentru copii. 

Cel care ridică gura 

va fi primul care o va închide. 

Cel care a îndrăznit 
să se creadă ales 
va fi pus ultimul, 
detestat de toti. 

Nu după măreţie, iubitul meu, 

trebuie să umbli, ci după demnitatea ei! 


140 


Chiar dacă cerul ţi s-ar deschide, 
n-ai înţeles nimic si 
nu ai aflat nimic. 

De multe ori mi se spune 
că poezia e ceva trecut. 

Dar aceşti oameni nu stiu 
că poezia e nemuritoare 
ca sufletul si 

că ea e potrivită cu speranţele lui. 

N-am să mă pot 
umple niciodată. 
N-am să mă pot 
spune niciodată. 

Pentru că eu stiu că 
niciodată n-am făcut destul, 
n-am iubit destul, 
n-am plâns destul. 

Foamea de-a trăi 

mă va obseda continuu. 

Sufletului meu nu-i ajunge nimic 
pentru că e făcut cu măsură mare 
şi, în acelaşi timp, 
clandestină. 

Acum am înţeles 
că nu are rost să exagerăm, 
pentru că nu câştigăm nimic 
dacă tămâiem dumnezei străini. 

îşi alăpta copilul la marginea trotuarului 
si nu avea casă 
şi nu-i păsa de frig. 

Astfel piere toată gândirea noastră. 
Adevărul se vrea decantat când esti sănătos si 
fericit. 


141 


Dar ce fac eu în versuri, 

când nebunia lumii 

îmi bate în ceafa ca un uragan? 

Tac si mă simt las. 

Sau vorbesc pe jumătate. 

Mă enervez de unul singur 
si sunt întrebat ce mă doare. 

O, ipocrizie, 

maică a înspăimântării! 

Nu, nu suntem ideali, 
chiar dacă avem în sânge 
dorinţe dumnezeieşti! 

Suntem conştienţi de cruzimea 
si de modestia vieţii 
si de aceea iertăm. 

Sărutându-ti mâinile 

aş vrea să-ţi spun totul clar, 

dar mă încurcă îngerul cel plin de lumină, 

care îmi ia ochii. 


142 


La telefon 

Crede-mă, uneori aş vrea să mai pot visa 
dar îmi simt visele rupte, moarte pe jumătate. 

Goluri şi tristeţi mă poartă, 
dar văd lângă mine altele 
si în loc să mă vindec 
mai bolnav mă aflu. 

Glasul meu a devenit grav, 
apocaliptic, 

pentru că simt cum soarele păleşte în mine. 

Pentru că lumea naşte un copil mort, 
în loc să nască viată. 

y 

Pentru că tot ce renegi... sunt idealuri avortone. 

Cine se mai poate gândi acum la artă, 
la estetică, la dreptul de a fi bătrân, 
la măreţie sau onoare? ! 

Nu mă mai gândesc... 

Mi-au trecut aceste ifose. 

Cuvinte seci 
legăm 

de braţul nostru: 

5 

dreptate, 

iubire, 

patriotism, 

cucernicie, 

delicateţe. 

Nu ne dăm seama că ne închinăm morţii 
şi că-i slujim unui diavol care miroase urât 
şi care ne fascinează numai pentru că e cel 
mai urât. 

Dacă îmi mulţumeşti 

5 1 


143 


crezi că îmi faci plăcere; 

dacă mă ajuţi 

crezi că mă bucur; 

dacă îţi explic ceva 

crezi că am spus tot adevărul. 

Halal de bucuria voastră 
în doi peri! 

Ruşine, ruşine 
si blestemată să fie licărirea 
care vrea să demonstreze 
că nimicul îsi are locul său ! 

Aici stăm amestecaţi 

dar dincolo ne vom disocia. 

Si cei care nu vor avea coroană 
nu vor sti unde să se ascundă. 

Atunci mă voi bucura eu 

şi bucuria mea va fi cât întreaga eternitate. 


144 


O mitralieră 


Inocenţa de-a iubi 

numai e pentru mine 

si nu mai sunt nici vorbele 

ceva care trebuie luate în seamă. 

Ceea ce trăiesc nu mă mai miră 

iar ceea ce văd nu mă mai însufleţeşte. 

Cine e cel care m-a blestemat? 
Cine e cel care m-a binecuvântat? 
Cine e cel care mi-a văzut inima? 

Tuturor le-am dat inima mea 

şi pe toţi i-am învăţat lucruri 

din mai presus de ei, 

iar ei, răstălmăcind lucrurile şi iubirea, 

m-au urât pe nedrept. 

Şi toate astea: pentru că 
nu ştiam să mă răzbun. 

Nu ştiam să spun 

lucruri urâte şi îngrozitoare. 

Dar am învăţat de la voi... 
să le fac pe toate... 

Am învăţat de la voi 
cum e să te mâzgăleşti pe faţă, 
cum poţi să pari altul decât eşti... 
şi acum vi le scuip în obraz. 

Vi le scuip vouă, 
neruşinaţilor, curvarilor, 
fariseilor, ucigaşilor de Dumnezeu! 

Eu m-am cutremurat iar voi ati râs. 

Şi când eram singur, 

atunci nimeni nu mi-a plâns de milă. 


145 


Da, voi ştiţi să judecaţi 

în mod nedrept! 

Eu nu judec pe nimeni. 

Ţara mea mi-e străină, 
spre marea ei dezonoare. 

Insă eu cânt tot Paradisul din oameni, 

toată fericirea lumii, 

toată durerea ei, 

pentru că ştiu să-i iert 

pe cei care m-au omorât zâmbind... 

Iertarea e adevărata mitralieră. 


146 


într-o nesfârşită oboseală 

Să nu-mi vorbiţi 

despre greutatea vieţii, 

despre faptul că unii mor de proşti 

iar alţii mor de foame, 

din cauza celor care 

distrug totul prin prostia lor. 

Sunt sătul de aceste replici. 

Si oboseala mea 

e prea genială şi 

dezgustul meu 

e sfânt de atâta inocentă. 

Durerea adevărată 
e cea care se naşte din 
gânduri mari 
si 

neînţelese. 

Pe ea nu poţi să o exprimi, 

pentru că nu are cine să-ţi dea dreptate. 

Faptul că ţi-a ars casa, 
că ai stat în închisoare, 
că te-au bătut copiii 
sunt dureri banale, 
armonii copilăreşti. 

învăţaţi, pentru dureri grave, 
să vă cadă cerul pe inimă 
şi, tăcând, 

să-i înţelegeţi nebunia sfântă! 
Atunci veţi fugi 

şi nu veţi mai vrea să priviţi umbra, 

pentru că veţi fi conştienţi 

de nemernicia faptului de a fi stat degeaba. 

Privesc. Vă privesc. Şi feţe voastre sunt urâte, 
buhăite. 


147 


Cineva mi-ar putea spune că râd de om... 
Dar eu râd de ce nu e omul, de ce nu e 
adevărat în el... 

Predicile voastre sunt calpe. 
Mă dezgustă ipocrizia voastră. 
Tantamul vostru specializat 
mă scoate din sărite. 

Veacul meu fuge 
după cel viitor 

iar cel viitor va fugi după acesta, 
ca să se întrebe 

de ce nu m-au înţeles, de ce m-au trecut cu 
vederea. 

O, trăiesc vremuri absolute, 

pentru că eu mă nasc pentru veşnicie! 

Fiecare clipă e o pedeapsă 

si o extremă mulţumire de sine. 

Eu creez legile 

iar alţii cred că s-au născut cu ele. 

Eu fac să se tacă din gură 

iar alţii cred că stăpânesc pământul. 

M-am dus la ei umil si umilit 
si nu m-au cunoscut. 

Trebuia să le dau palme la toţi, 
palme esenţiale. 
Să-i zgâlţâi pe fiecare în parte, 
să-i enervez de la tată la fiu. 

Poate asa mi-ar fi dat atenţie, 

mie, celui care 

le aruncam neştiinţa la cos. 

[Cartea a fost finalizată în ziua de 1 5 februarie 
1999. ..şi aici avem doar o parte din textul cărţii.] 


148 


Linia si Cercul 
[voi. 15 de poeme, 1997] 


Cântec de mirare 


Dor mi-a fost de-un câmp de nori 
şi inima, inima mea, 
mică şi prinzând un peşte, 
alveolă de trifoi, 
vine steaua printre goi. 

Cum s-a plâns târziul cuc, 
mama împletea o aţă strâmtă; 
e de dimineaţă ochiul tău, iubito, 
când m-a privit prima dată. 

M-a cules tipsiei şi 

nu m-a luat tata cu el 

şi am rămas în şaua calului murg, 

când se amurgea somnul. 

Dar ce m-as face fără munţi, 
fără ape despletite? 


Cum se laudă urzica 


149 


e o formă de spirală, 
e o apă de păun 
şi poetul, 

poetul stând la taifas 
cu prietenii săi. 

Ce m-as face fără ochii aceştia, 
dacă tot as cânta 
si tu ai zâmbi? 

5 


150 


Răsărire nouă 


Ca mine am râs 

şi peste tot s-au deschis florile. 

Şi prima gură m-a sărutat... 

Gura ei? 

Gura ta!... 

Ca mine am râs 
si soarele a râs si el. 
Şi apa a râs şi ea. 
Ca tine? 
Ca ea!... 

Ce se mai plimbă 
noaptea la tine? 
La mine!... 


151 


Cina îngerului 

Un înger a mâncat roşul 
şi s-au îmbolnăvit ochii mei, 
coptura dragă 
şi caii vorbelor goale. 

Dimineaţa a strănutat, 
dimineaţa s-a deschis labirintului, 
pentru cele mai frumoase linii 
ale geometriei. 

Cum eu nu am rămas, 
intima ceartă este cu lacrima. 


152 


Soluţie 

Dacă ar simţi urechea 
s-ar transforma în conductă 
de tren. 

Dacă mâna mea ar pipăi 
s-ar face cel mai frumos 
helesteu. 

Dacă picurarea de rouă 

ar fi o lână de oaie, 

m-aş duce pe fiecare zi să culeg oi 

şi să pun deoparte roua tunsă. 

Dacă eu aş avea paranteze, 

mi-aş pune două perechi de porumbei 

pentru ca să culeg melodii cu statui de lemn. 


153 


O mică scrisoare 


Dragă romb, 
tu seceri lebăda mea 
si nu mă rănesc eu 
ci dalta. 

Dragă mamă, 

eu aş avea nevoie de copii 

si nu mă nasc eu 

ci blestemul. 

Dragă poezie, 
tu lâncezeşti în iarbă 
si nu întorc eu ceasul 
ci dezamăgirea. 


154 


Trecere triumfală 

De lacrimă a potcoavelor car 
si iubirile mele obsedante 
şi cât de mult s-au spart ouă 
de mă dor puii scoşi, 
repiraţi într-un arbore 
sau într-o călimară. 

De o antenă cu mâinile înroşite; 

cel mai frumos glas e al condamnatului 

şi spuma odăii 

fiind albă. 

O, eroii nu mor 
ci se succedl 


155 


Melancolie 

îmi e frate 
oglinda 
si cât de mult 
sunt aici ! 

Odăile vin cu agrafe în păr, 

mă coafează cu linişte de Biserică, 

fără ca eu să-mi dau seama. 

Când doream aplauze 
primeam scânduri 
si mere acre 
si dulci. 

Acum, când îmi e frate salcâmul, 
nu mai îmi pasă de substantivul 
dorinţă. 


156 


Parfum de seară 

In seara de-acum, 
cocoşii de fum, 
mă inventează 
si mă dor 

şi, mamă, sună-mi din ulcior, 
şi, mamă, 

sunt venit din rază, 
o grămădire de furnal 
bătând a scânduri 
de caval. 

Când tu tresari 

purtând cercei, 

îngeri grăbiţi 

lovesc în ochii mei, 

şi sunet lin, ca de un vânt, 

mă freacă 

de un ban de plumb, 
de dor 
si fără de 
somn lin. 

Cum m-am zbătut 
s-au rupt organe, 
ficat şi pir 
şi uragane, 

cu ochiul prin sonetul raţei... 
de nu s-au mai văzut ovaţii. 

Eram de lauri 
si de ram. 

Si tu cuvânti 
în iarbă munţi. 

5 


157 


Geografia inimii 

Fiindcă 

sarea e din plopi, 
o roată strâmtă 
şi tăcută; 
m-a dus în fund, 
în ochiul stors, 
să-mi văd copacul 
si stă mută. 

Grădină stearpă 
cu un vis, 
am tot furat doimi 
si ceară, 

Hristosul meu nedăruit, 
baladă tristă, 
de fanfară. 

Pe el, soldaţi, 
creneluri reci 

şi vechi pagode de chinezi; 

de-aceea-mi 

dorul 

este trist 

şi m-am fugit 

ca să nu-1 vezi. 

Si când 

al câtelea sonet 

s-a scris în ochii tăi plângând; 

eu nu mai scriu 

de lampă grea 

ci scriu sezând. 


158 


Fără haiku 


Seară albă - 
petrec lângă tăcute, 
îngândurate de lumină, 
stele. 


159 


Solemnitate în tăcere 


Cum 

la pian cântând 
am ca să zbor, 
tăcere de faină 
si dor 

de frunte lată. 
Pe frunze 

scris a fost amor de fiu 
si am rănit 
urechea ta 
de aur. 

Cum n-oi mai fi, 
tăcere - 
paşi adânci. 


160 


Coborâre 


Fericire de ape, 
de sâmburi de melc, 
chitara cum sună 
şi tu te mângâi. 

Veşnica horă 
a recilor sâni, 
pe harta de melci 
stă plină şi lină. 

Cum gura de nori 
spre ape cobori, 
iubito, de crâng 
stau cerbii să vină. 


O, Horaţiu!.. 


Am un soare hamal 
ce geanta îmi cară 
si buzele-i reci, 
peste mine cobori, 
freamătă inima-n zare 
si crede. 

Orice oră e lină 
şi coloanele cresc, 
pe frunte - corăbii 
stau pline de sclavi, 
o rană de roşu 
si vezi. 

Cât palma - iubirea 
e una 
si Una. 


162 


Versiune de toamnă 


S-au zgribulit 
piersicile 

şi pletele tale blonde 
s-au albit 

si nu stiu ce foame a mai mâncat 

din mâna mea 

pâine. 

Treceam 
şi perisica ta 
se albăstrise 

si nu stiu care cer mai era 
pentru noi, mamă! 

Poate ger de coviltire 
sau altceva de alcool 
a mai 

stins vreo buză, 
o rară buză. 


163 


Gloria tinereţilor mele 

Eram tânăr 

si fumam lebede 

si o clanţă de lebădă 

mi-a frânt 

părul salcâmilor. 

Eram tânăr 

si credeam să mor din iubire 
şi să surâd splendid 
acestui mic 
ram de flori. 

Eram o magnifică 
amintire, 

după cum s-a numit viaţa 
acelui poet. 


164 


Dezminţirea lui O ca zero 

O să plec 

cu axiome dulci, 

pe când în pat te culci. 

O să fiu 

alte viori de orchestră 

pe margini de vale rupestră. 

siO 

şi canţonete sculptate. 


165 


Panta luminii 


O casă din care mâncau 
grauri 

stă pe plaiul 
ulucilor, 

trosnind seara de vară 
si cişmeaua. 

O vacă bea apă 
si tulbură dealul. 

Acel timp bântuit de gânduri 
te sărută. 


166 


Sculptură neterminată 


Câtă tăcere 

n-au avut pietrarii ! 

Moara tăind apa surorilor; 

din piatră sare 

limba de sticlă 

a descântătorilor. 

Fântâna de rană 
pusă pe ziduri, 
tavanul muiat în ulei 
si osul trosnind în ureche 
al meu freamăt. 

Savantul scaun 

şi vita bolnavă, 

cruce şi avort ierbivor, 

în care tot ce-am iubit 

am plâns 

si am blestemat. 


167 


O petiţie către aripi 

Sunt nasul morţilor 
de tei 

şi scrinul plin cu saci 
cere răzbunare. 

O curvă simplă 
să tremure, 
răgetul meu să 
coboare până la tine 
cu boala sa. 

Tu să 
n 

smulgi aripile 
si să mori 

în noaptea lui claustrată. 


168 


Febră 


îmi e teamă 
să nu 
se 

frângă stelele. 

Botul lor 
m-ar pocni 

peste şalupele trenurilor. 


169 


Recidivă 


Delir 

mai sincer am, 
covoarele de aur 
miros 
a 

desfrâu. 

Pe ele am 
cancerat 

taina sepulcrului. 
Atât timp, 

atât timp fără speranţă! 


170 


Epilog 

Nu mai se căsătoreşte 
nimeni ! 

Mireasa morţilor 
şi-a cumpărat batistă, 
optimistă cupă 
de otravă 
si-o nuvelă. 

5 

Un şarpe a trecut 
tăindu-şi capul 
şi pomii de sânge. 


171 


Imn necenzurat 


Câmpul minciunilor 
s-a temut să-mi spună: 
nebună 
şi 

bună. 

Patul mormântului nostru 
s-a împuţit şi e rece; 
nebună 
si 

bună. 

Cât de curvă 
e singurătatea, 
această nebună 
si 

bunăl 


172 


Sfat, din bunătate, dat mie de către 
bunica mea 


Ai să-ţi pierzi ochii! 

Scrisul tău 
e o ciupercă râioasă 
ce îşi înfige ghiarele 
în coastă, 
columnă tânără 
de archebuză. 

Scrie mai puţin dureros! 

Inima ta nu iartă. 
E o tăcere mocnită 
şi nudă, 

petunia ceţii mi-e glastră. 

Dacă aş găsi un sărut, 
l-aş lua fără să fiu rugat 
de două ori. 


173 


Un timp de aproape 


Te-ntristez, 
iluminez tăcut 
globul rece, 
fruntea de nai, 
lacrima udă din stâncă, 
nevăzuta clipă 
a straniului ţipăt. 

De la o vreme, 
alene, 

blesteme mă spurcă, 
candele pentru străini, 
spadasinul urca iubirea lui în 
vârful spadei, 
apoi o tăia în două, 
uitând de tot. 

Ca acesta 

sper să-mi mănânc 

lumina. 


174 


Mărturisirea bolii 


Curge din mine o ură, 
cravata pe gură, o şură, 
şiragul mărgelelor reci 
din iadul flanelelor seci. 

Curge în patima vorbei, 
licuricii se sperie rău; 
gângăveala nu-i poezie 
si tot ce-i frumos e ateu. 

Se poată întors şi bezmetic, 
uitându-ti bocancii de sfârc, 
cum curge în apele jalei 
şi primul şi-al treilea smârc. 


175 


O doină în glas străin 

Profan parfum, 
cuc pricăjit, 
dulceaţă de copil topit, 
o urgisire peste plâns 
si nedorit. 

Cucul stropit 
şi ros de fum, 
mă plânse colo, 
în alun. 

Ceasul ucise si 
tăcând, 

am înţeles care este palma 
pe care să o sărut 
cu scârbă. 


176 


Pastere si sărut 

Calul păscu în pacea mea, 
o doină de mă tot plângea, 
o sărbătoare la doi plopi, 
o iarnă la trei nori de snopi. 

Nu-nţelegeam 
ce spune el, 

dar mă făcui un bucheţel, 
de tămâioară 
şi lăptuci, 

de nu puteam să mă aduci. 
Si când venii 

5 

mă pusei jos, 

sărut de brânză prea pâinos, 

mâncând 

cu calul priponit, 

deasupra cerul - Mi-a zâmbit! 


177 


Tânguire neumblată cu picioarele goale 

Şterge praful, 
locuinţa de capre 
a fierului, 
oţelul laptelui meu 
ce se tânguie rău! 

Fă-mă gol, 
aerisit de trandafiri, 
să poată trece iubirea 
prin braţele-mi 
de clavir! 

Naiul să sune a stepă; 
cu iepuri să sar 
şi să joc. 

Adio, teamă! 
Adio, deznădejde! 

Vreau să am timp 
să mă-ntorc. 


178 


Un poem, pentru ca să înţelegi ce sunt 
durerile şi cum trebuie să se dea sfaturi 

Cu pieptul a raze 
tresar şi mă-ndur 
de fiii tăi, şoaptă; 
de fiii tăi, iapă; 

de fiii tăi, femeia mea nesperată 
şi plină de trudă! 

Pe cap cu batic 
şi buze de soc, 
mă duc pe-ndelete 
să sorb din obroc, 
lumina de taină, 
blestemul din câini, 
căci înmulţirea de pâine 
valorase mâini, 
cu pietrele câmpului 
şi slute de pâini. 

Şaradă si lene 
pe umbra-mi din ochi; 
copile, fântână adâncă; 
copile, cireşe roşii, 
care îţi plac ţie; 
copile, poezia mea 
este un picior de dor 
nestins. 

As vrea să-ti scriu tie 

5 5 5 

zâmbetul şi 

să mă-ndur de stâlpul 

primului abator 

şi de prima turtă de mălai. 

Dar nefericită este clipa, 
când poetul se însingurează 
şi plânge. 


179 


Bucurie din partea dăruirii 


Dacă ochi am dat unui câmp, 

el mi-a dorit sănătate 

şi linişte în urechea mea dreaptă. 

Dacă am sărutat un copil, 

el mi-a dat un obraz drăguţ 

si vina de a nu mai fi cu sufletul curat. 

Dacă eu m-am privit 
în oglindă, 

sub pleoapa dreaptă am zărit 
un pui de înger. 


180 


Corespondenţe în mansardă 

De ce nu încerci să mă 
sperii cu pene? 

Am casa mea furată 
şi hainele pierdute. 

De ce nu faci un omor 
cu mine? 

Am transpiraţia mea fadă 

şi o legătură amoroasă cu poezia. 

Eu aş putea să ard multe gânduri 
pentru liniştea păcii. 


181 


Aliteraţie 

Dintre două nopţi 
am ales-o pe prima. 
A doua era prea departe. 

Dintre două cuvinte dulci 
l-am ales pe cel mai puţin dulce. 
Era mai puţin acceptabil. 

Dintre două bănci 
am ales parcul cel mai liniştit. 
Nu mai erau alte bănci. 
Aceasta era singura. 


182 


Accident de durată 


A căzut un tren 

în foarfecă chipului meu pătând 
abecedarul florilor reci, 
gondola pe care tu te bifuci, 
copila mea. 

A căzut cu pământul copitelor, 

cu turma de oi lăsată pe câmp, 

Biserica nemaifiind altceva decât o flacără a 

anotimpului care nu se vede. 

Si tu, 

copila singurei mele amintiri, 
călăuza pustnicului bătrân către schit, 
tu, ai cuprins cu umerii tăi 
trupul meu ! 


183 


în loc de testament 


Să lăsăm o scânteie de 
ramă 

să ne ţină perplecşi. 

Numai o stână 
are lupi 
cât şi oi, 

o stână cu manevre 
şi piroane de verdeaţă. 

Să lăsăm un cuvânt 
să dibuie, 

oile să-mi pună glonte dulce 
şi să mă coc moarte de mânz, 
până la drumul asfinţitului de an. 

Cu o flanelă mai poţi îmbrăca goliciunea, 

dar cu o grindină 

nu mai poţi ştampila marea, 

nu mai poţi rupe marea 

în bucăţi de carne. 

5 


184 


Sfaturi maritale 


Să îti iei soţie 
dintre nori 

ca să nu o mănânce câinii! 

Pentru că nu de 
câini 

avem noi nevoie. 

Să o iei dintre 
zambaci 

ca să nu se teamă de frumuseţe. 

Pentru că noi 

nu sunt atât de urâţi 

cu lumina. 

Să o iei din haine 

şi să îi faci simplitate, 

ca să nu uite că a fost luată. 

Pentru că noi luăm 
ce ne trebuie. 


185 


Comemorarea desfătării 

Apă scurtă 
ai vrut să ghemui, 
o vioară într-un sân, 
nimbul sânului de lapte, 
a cuvântului oglindă. 

Şi priveam în apa ta 
zumzetul privirii tale, 
care 

mă ejalona. 

Ce sentiment de desfătare 

este încercarea de a prinde lăcuste, 

care nu au nicio asemănare cu lăcustele! 


186 


Urgenţă 

Taie-mi lumina în vârfuri 
de brad, 

călească cu sârmă 
de iarnă, 

grozava mea zestre, 

a bărbatului părăsit de logodnica sa. 

E o cârpă, 

o cârpă de primul izvor, 
când apa 

s-a limpezit ca o lacrimă 
si ca 

un sloi de gheaţă. 

De aceea, în aparenţă, 
un pahar de otravă 
e mai dulce 

ca un pahar cu aşteptare. 


187 


Condiţia jocului 

Pe panta ochiului 
de pluş 

am mâncat prima lecţie 
de aterizare, 
mâna netedă si lucidă 
a trupului. 

Frânturi de şal 
alb, 

când romanţa era pentru noi doi 
şi un pahar cu narcise, 
un pahar 

făcut schimb de culoare. 
Recitam 

iar tu sărutai urdorile 
fetei. 

5 


188 


Următorul Don Quijote 
(poem dramatic) 

De mă prind 

în nalbă cerul, 

îmbrăcat am fost să dorm, 

cel mai singur praf 

si candelă 

si 

epopee. 

Ca de rama de la ceas 

am trântit 

peste oraş 

o sirenă de brocat 

si de ea 

un ac de pat, 

învelind un dor sclipos 

ca de jad 

si 

de o lampă. 

Stampă pentru ochiul serii, 
primăvara... 

Cum vii seara, 

ca o tavă de lămâie, 

înserând aceeaşi seară 

si aceeaşi fată roasă 

de filonul scund şi tot, 

botul 

unui cap de tort. 

Vele albe, 
de tăciune 

şi o cană-ntinsă, rece, 

cum e apa 

din izvorul inspid. 

Şi fără silă, 
adormită... 


189 


Crâng cu braţe 
şi cu degete fecunde 
ce te pasc; 
răsare, trece 
si nu stii când 
vine clipa. 


190 

înălţarea braţului 

y y 

(dramă lirică) 

Slalom printre rând şi sferă, 
cubul tău mâncând din peşte, 
cerc de stele 
şi de vânturi, 

dramă lirică-n trei cânturi. 

Eu, delirul 
fără stopuri, 

ce-am golit un câmp de hopuri, 
te detest şi te jupoi 
de o lampă de trifoi. 

Ce-ai vrut tu 

din dreapta-n cer, 

nasul este efemer 

şi respiră 

în chiuvetă; 

cai de bici pe bicicletă, 

rândul sensului şi-al tău, 

mai dintâi 

şi mai gând rău. 

Cum nu poţi să te scufunzi 
şi cu gura printre tunzi; 
golul plinului electric 
şi de mine, 
de mine romb, 
de mine pantaloni albaştri, 
s-a topit marea 
de căşti 

si de curve cu balon, 
ce vorbesc în telefon 
mandarinelor 
si 

sepiilor. 

O, genunea e în cuib ! 


Ea te lasă 


191 


si saluţi o mutare de sah, 

5 5 5 ~ 

cu o vignetă 
si estradă, 
dansatoare de local 
si nu donnă 16 

5 

si nu marea mea albastră. 

5 

Ce ropot de muşte 
se auzi! 

Cum nu m-am prefăcut 
la schimbarea la faţă 
si nu m-au lovit! 

5 

Tu, numai tu, elice, 
te înduri si mori 

5 

şi scap îngerul de sâmburi, 
ca el să nu vină, 
să nu vină alcoolic 
şi să taie copacul, 
raza mea de vânt 
în negrul pământ 
şi-n mijloc de şes 
libarcă si mers. 

5 

Cum numai tu vara, 
iarna, primăvara, 
toamna!... 

Cum numai tu, uscăţiv, 

beţiv şi pleşuv, 

ca o soacră cu mere, 

dând bere racilor de tavan, 

anul din cel mai înalt 

şi mai suplu 

solar! 

Un zeu inventat, 

pe care 1-a spoit Coranul, 

îngerul negru, 

cu coarne şi furci, 

muscarea din zero 

5 


Cuvânt din limba italiană: doamnă. 


192 


ce tu mă încurci, 
şi iarăşi o pleromă 
cu sabia turtită, 
care se preface în gâscă, 
în burtă, 

în copil cu cilindru. 

Un soare de soi 
care termină apa, 
albastrul gunoi 
si cere 
născare. 

Nu-i născare! 

Am cântat lin 
melodia, 
pădădia salatei 
şi glia. 

De aceea trebuie să iei 
o baladă stoarsă, 
un must al prafului, 
gândul hoinar, 

batista udă de prin toate buzunarele. 

Goleşte şi scara, 

aruncă în gol actorul din ghindă, 

şi tristul, 

optimistul plâns, 

odele nopţii 

si ale sfâşierii! 

Pentru că doare 
durerea de cupru, 
durerea de magneziu, 
durerea de taur, 
durerea de graur, 
durerea de splină, 
o altă durere goală 
ce se scarpină-n van, 
o mie si nouă 
şi şapte de ani 


193 


si ondine . 
Eu, 

cel mai muscat 
şi vernil, 

o, subtila de tine!, 
mă drămuie stil, 
pe calea cu noduri 
de şantier, 

unde viermuie flerul 
şi perciunul de ger. 

Şoaptele de lapte 
nu mă îndoaie, 
când strigătul, 
când fata de beznă 
taie o seară 
pentru ultima oară. 

Tine minte! 

5 

Sunt de păsări flămând 
si de lumini veşnice. 

Când cutiile de pălării se cască 

şi pălăriile, însele, 

se isterizează, 

zece oameni ciopliţi, 

care beau olfactiv, 

văd lucruri care mă denigrează. 

Pieptănat, 

cu un mare oftat, 

niciun hamac nu îmi mai aparţine, 

nicio lampă, 

niciun semn de carte. 

Semn că nicio dramă nu coboară 
si nu se roteşte, 

până când nu ţi-ai cârpit toţi ciorapii, 
toate neaşteptările. 


Ondina e un personaj mitologic. O zână seducătoare, care trăieşte în 
ape, conform legendelor germanice. 


194 


Pârguirea de-a doua 


Gând de cămilă 
pe trupul tău fin; 
coboară în aer 
un disc din alpin. 

Şi stemele rupte 
de-adâncă, sărută; 
vederea e lacrimi 
de albă cucută. 

Cu neagră, solemnă, 
ai vrut elefant, 
pe naiul de apă 
un cântec savant. 

Dar n-ai supt ochiul, 
cu trenul de opt, 
să-i vezi strălucirea 
şi negrul răscopt. 


195 


Deznodământ pentru istorie 
Cum caut 

mi-am albit mâinile 
si căutând 
n-am găsit nimic. 

Am pus degeaba o palmă 
la frunte, 

pentru că lumina a trecut 
printre cei doi pari sculptaţi 
mai departe. 

Si rămânând steaua, 
unica mea privire; 
deasupra platoului cu prăjituri 
stând zahărul. 


196 


Proxima moarte 


A murit un mort 

si l-am văzut cum devenea. 

A murit o foaie de leustean 
şi am văzut-o cum devenea, 
încet, 

o tăcere cu lebede. 
A murit eu 

şi cineva mi-a reproşat 
că a fost devreme. 


Prima versiune si a doua versiune 
scrisului 


Cine sărută o floare de flori 
e o noapte cu stele. 

Cine scrie o noapte de nopţi 
e o zi fără întâlnire. 

Cine scrie, 

numai cine scrie, 

şi-a dat seama de poet. 


198 


Curăţirea pentru Paşti 


Dacă am mai mâncat 

a fost fântâna prea aproape. 

Dacă am mai dormit 

a fost aşteptarea prea lungă. 

Dacă am mai râs, 

atunci eram cu sufletul împăcat, 

cu el înzăpezit de bucurie. 

De aceea, 

iartă-mă din ce poţi 

să mă 

iubeşti! 


199 


Prietenului furat 

Prietenul meu - 

alun înflorit; 

cine te-a prins de al tău 

răguşit? 

Cine te-a dus 
si nu te-a întors? 

Cine te-a scos 
din mine 

si nu te-a aruncat? 

5 

Cu adevărat, 

e neînţeles cel care pleacă. 


200 


Victorie, Octavianus! 

Groaza flutură copacii-mi 
pe retină; 

plânsul meu în ochiul meu 
suspină; 

rana mea în rana ta mă 
doare 

si dor îmi este 

să nu mai am dor pe lume. 


201 


Condescendentă 


Când nu am plecat 

mi s-a făcut o umbră, 

la tine corzile de apă să-mi ajungă 

şi adormirea ca o veche dungă 

să-mi nască noaptea 

cât ar fi de lungă. 

Căci ce rană e să 
plângi, fără să ştii că 
plânsul tău e ascultat 
de cineva! 


202 


Conştiinţă de deşertăciune 

y y y 


Mi-au înflorit colţii albi 
si mi s-a făcut silă de mâini. 

O mână este mâncarea 
viermului. 

O mână este 
o piatră rece. 

Când am simţit acest lucru 
m-a muscat frica. 


203 


Pierderea asimptotică 


Când tu aveai casă, 

ai închis ochii oglinzii 

si nu ai vrut să crezi 

si nici să mirosi florile aduse 

de mine la patul tău. 

Când tu aveai cireşul tău, 

ţi-ai cumpărat un măr 

şi m-ai vândut pe-o dorinţă. 

Când eu aveam 

ce tu îmi dădusei, 

eu am cumpărat tăcerea 

şi am tras-o perdea între noi. 


204 


Prilej de îndoială 

Dacă iubirea ar fi 
duminica aceasta 

aş cumpăra toate zilele săptămânii. 

Dacă ar fi noaptea, ziua, 
clipa aceasta, 

aş cumpăra nopţile, zilele, clipele. 

Dar dacă nu există 
niciuna dintre ele, Doamne? 

Dar dacă nu am 

niciuna din ele, ca să aleg? 


205 


Despre faptul de-a curge 

Fundamentul polii este 
că ea curge 

si mă freacă de doi bani de aur, 
de marginile lui tu 
şi de frica lui eu. 

Când eu am fost tânăr 
îmi plăcea să colind, 
să pun stop roşu în oglindă 
din trei oameni de sclipici. 

Când eu am zburat 
cu foame de tine, 
tu te-ai mai făcut pat 
si te-am uitat de femeie. 

Pe fundamentul ploii; 
căci apa curge 
iar pietrele rămân. 


206 


Străfulgerare 


Ce înfrigurare să te nasc! 
Eu, 

umilit de soare si de lună 
şi pus cu zece ochi 
în cinci guri, 
eu să te nasc? 

Mai bine te năşteai tu 

şi murea golul naşterii tale 

si fără noi am fi unul. 

Mai bine muream eu 
şi plângea mama mea 
şi plângea tatăl meu 
şi plângea bunicul meu 
şi plângea bunica mea 
decât ca eu să mor. 

Hei, dacă tu mori, 
eu mă nasc! 


Şi ce înfrigurare să te văd eu! 
Şi ce spaimă să nu fiu eu acela! 


207 


Bizar 


Am plâns 

si cocoşii de vată 

şi stelele rele 

şi pe cele mici şi drăguţe 

si râul de fâte. 

1 5 

Am plâns şi de râsuri 

şi am plâns şi de plânsuri 

şi de faptul că n-am rămas orb 

ci am văzut o femeie, 

una singură. 

Eu am plâns poezii 
şi de atâta elegie, 
înflorind cocoşi, 
de-adevăratelea, 
s-au ouat 
găini. 


208 


Formarea din timp a rugăciunii 


Cheamă-mă să mă spăl 
în albastru, 

să nu mă mai doară de zare, 
de masa cu patru picioare, 
ci de Tine, Doamne, 
de iubirea Ta năucitoare, 
din care nu mai pot ieşi! 

Cheamă-mă cu-n 

pui de gazelă, 

peste flanela mea femelă 

şi eu n-am să mă supăr, 

când Tu, Doamne, 

mă vei ploua 

cu o noapte netedă. 


209 


Poziţia mea în timp şi spaţiu 


Eu am fost fiul salcâmilor 

şi ei m-au trântit în cer, 

până când m-am făcut pulgere fină. 

Eu am fost fiul vântului 
şi el mi-a pus casa în mâini 
şi m-a sărutat pe horn. 

Eu am fost fiul crucilor 

si ele mi-au sfârtecat botul vacii, 

botul vacii care născuse 

un vitei de curând. 

5 


210 


Prezentă invizibilă 

Când un copil 
are mucii verzi, 
tămâierea lui unu 
este o altă candelă. 

Când eu am patru săbii 
în loc de una, 
nu aş putea să însuliţez 
balaurul ca Sfântul Gheorghe. 

Si tot asa, când eu nu as mânca 

la masa voastră, 

am totuşi o porţie 

pe care o mâncaţi în locul meu. 


211 


Discurs pentru întreg universul 


Nu mai fi trist! 

In genunchi te rog, 
nu mai fi tristă! 

Nu mă mai plânge 

că m-am iubit ca pe tine 

si eu, ca si ea, 

am fost doi munţi 

pe care s-au ouat razele soarelui. 

Nu mai fiti trişti! 
Nu mai fiti triste 
mai mult decât laptele! 

Când îl sug mi se pare 
nedezlipit de sânge 
şi mă văd bând sânge 
în loc de viată. 

Nu mai fiti nicicum! 

5 

Fiti cum sunteţi! 

5 5 


212 


Participarea la poezie 

O poezie tristă e 

un somn greu 

de care mă dor cimitirele 

cu pânze. 

O poezie este o lamă de cuţit 

care vindecă, 

chiar dacă cerul e negru 

şi mor cactuşii de apă 

şi fântânile se coc de august 

ca de naştere. 

O poezie 
este sufletul meu, 
înroşit de copilul meu, 
înverzit de iarba mea. 


213 


Semnul de teamă 


Mi-a fost frică de graba prietenului, 

de sărutul copacului ce 

m-a răcorit, 

de mâna vârstei ce 

m-a logodit uşuratic 

cu o curvă de sănătate. 

Mi-a fost frică de cuvântul 
dulce, 

care te apucă de foame 

si de sete 

si nu te mai uită. 

Mi-a fost frică 

de nevermore l% 

si niciodată nu mi-a fost frică 

decât 

de a nu pierde iubirea. 


Cuvânt în limba engleză: niciodată. 


214 


Precizare pentru timp din timp 

Eu nu aş putea înălţa stele 
dacă în ochiul meu cerul 
nu ar fi altul, 
adică din altul, 

pentru că toţi suntem din altul. 

Eu nu aş putea înălţa 
gura 

şi nu aş fi putut lăuda 
somnul 

dacă nu ar fi fost linişte, 
ca să mă aud, 
cum se aude ecoul 
încă o dată după moarte. 

Eu nu aş putea lumina 
gândul 

dacă nu aş fi robit de soare, 
de razele lui de lumină, 
de lumina sa luminoasă. 

Eu nu as fi 
dacă nu ai fi tu 

şi dacă din altul nu s-ar naşte altul, 
care miră mai mult 
copacii abia înverziţi. 


215 


Poem de dragoste 

Un cuvânt am să-ţi spun, 
un cuvânt nevinovat ca 
o tăcere cu tauri 
şi morţi destupaţi. 

Un cuvânt plin de febră, 
o băutură ce mai mult o vomit, 
pentru că te iubesc prea mult 
si mi-e teamă să dor 
mai mult decât mor. 

Un cuvânt, femeie, 

un cuvânt ca o lecţie de răsuflare: 

o carte deschisă 

e inima mea neîndurerată 

şi prea tristă. 


216 


Cuvinte autentice 


Nu mai am cum să mai 

pierd cerul 

şi cerul e albastru 

si morţii mei sunt alţii, 

5 5 5 ™ 

tot atât de nevinovaţi 
ca şi primii. 

Prietenii mei mă stiu - 

5 

le observ teama de dimineaţă. 

5 

E o răcoare să le vezi buzele 
si să le stii îmbrăţişarea 

5 5 5 5 

care nu te uită. 

Nu mai am ce să nu pierd. 

Eu nu mai pierd 

ca să nu mai am nimic. 


217 

Explicaţie la numele pe care îl poartă 
poetul 

Numele meu e ca 
aşteptarea. 

Se aprind ochii lui, 
se aprinde inima lui 
si tot cuvântul e dulce. 

Numele meu se rosteşte 
cu tânguire, 

căci e un mort care plânge 
şi nu prea plânge. 

Numele meu 

se rupe din cer 

si de aceea limba română 

m-a cuprins intraductibil, 

ca pe o limbă vie, 

nesperat de frumoasă. 


218 


Grija de tristeţe şi uitarea de despărţire 

Mi-e frig în spatele nopţii. 

Ca să trec îmi este un soare, 
panglica ciocului gol. 

Ce ninsoare ! 
Ce mirare! 

A venit suprema sclipire 
şi nu am cum să vă mint, 
poveştile se duc în duzine 
si se dezmint. 

Rămân gol 

şi prins de tăcere 

şi de marginea lucrului... 

Doamne, 

cum scot eu numai tristeţea 
şi uit despărţirea?! 


219 


Tandem de prietenie cu Nichita 

In acest ou am pus o floare 
ca să fie o bună 
dansatoare 
şi 

o bună poezie. 

La timp am pus-o, 

la timpul lui Unu, 

când Unu nu mai vrea să fie Doi 

si când Doi nu mai e Doi. 

Ce clipă, 

când guşti nesimţirea lui Unu şi Doi! 

Ce limbaj nou, Nichita 19 ! 

Am sperat să vină 
si mă uimeşte mereu. 

Mă iartă, îngândurato, de Doi şi de Unu! 

Ce limbaj, Nichita, 
am îndurerat noi 
şi cum mai speră 
să fie al nostru! 


Nichita Stănescu: 
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nichita_St%C4%83nescu. 


220 


Credo 


M-am născut la o dată 
a declinului 

şi mă păştea laptele vinului 

şi de trei ori m-am supt din lună 

ca să am o absurdă cunună. 

M-am făcut roşu cu inima, 
m-am făcut rece cu zăpada, 
m-am făcut tăcere cu camera 
si m-am făcut tuturor toate 
ca să îi veselesc pe mulţi. 

Dar niciodată nu m-am păcălit 

si nu m-am vândut. 

M-am păstrat întreg 

şi fiecare parte în parte întreagă. 


Cuvânt în limba latină: eu cred. 


221 


Repetiţie 

Am mai murit un rând 

si nu stiu ce s-a făcut cu mine. 

Am mai zâmbit morţii 

în rândul morţilor 

si nu stiu ce s-a făcut cu mine. 

Am pus mâna pe crucea crucificaţilor 
şi mi s-au îndulcit cele patru labe 
şi a ta şiră a spinării 
si un cerb care trecea 
singuratic. 

Am mai făcut o lume să se repete 
si acum nu am mai ştiut 
ce nu s-a făcut cu mine. 


222 


Odă fără Dorin Streinu 

Pot să mor 

şi nu mai pot de dor. 

Pot să roşu 

şi el este un sărut rece, 

un sărut care îţi îngheaţă ideile. 

Pot să viu 

si nu mai stiu să fiu. 
Pot să mor 

si nu am mai învăţat să 
nu trăiesc. 


223 


Explicaţie simplă 

Neliniştea e un fus 
mecanic, 

care îti toacă creierul, 
lâna creierului, 
ca pe o albină 
doritoare de înţelegere 
si nu mai cere nimic, 
nici măcar să te doară. 


224 


Despre cei trei 


O casă nu-mi poate clădi 
decât Mihail 21 si Nichita 22 , 
cuvintele lor desperecheate, 
o jumătate de lumină 
şi o jumătate de umbră. 

Unul mă săgetează prin altul, 
unul mă răneşte prin altul 
şi când îngerul vorbeşte eu tac 
şi când îngerul vorbeşte eu ascult. 

O casă de cremene, 

cu lemne de brad, 

îl cuprinde şi pe cel cu părul negru 

şi pe cel cu părul blond. 

Ce dor îmi este de aceste 
cuvinte simple! 

Ce mare dor mă apucă de teiul lor 
si de uitarea de mine ! 

Castani care se rotesc, 

aleile care se parcurg singure... 

şi eu. absent, mai absent decât absenţa, 

rostogolit între cei doi: între Mihail şi Nichita. 

Cine mai răsuflă în afară de noi 
şi cine, în locul nostru, 
moare? 

Cine mai cunoaşte lumina 
şi cine mai mult decât apa? 

Cine? 

Cine se luptă? 
Cine se văietă? 


Mihail Eminescu. 
Nichita Stănescu. 


225 


Cine bea de durere? 
Cine se scutură de friguri? 
Cine, nopţi la rând, 
nu mai stie somnul, 
somnul viu şi aripile vii? 

Nerăbdarea mea, 
nerăbdarea mea se iubeşte 
şi se plânge. 

Casa mea se păstrează goală 
si se uită absent. 

Eu am lucru străin în mine 
şi nu pot avea viaţa 
celui ce aşteaptă. 

Eu sunt cuvântul în mişcare, 
bucuria de bună voie. 

Faceţi-mi casă, Mihail şi Nichita, 
casa ochilor voştri, 
casa noastră, 

care are inimă pentru toţi! 


226 


Mirariumul poetului 


Ce mirare că putem muri! 

Ce mirare cu colţi 
de câine! 

Eu pot muri oricând 
şi nu îmi pare bine. 

Eu nu pot muri oricând 
şi nu îmi pare bine. 

Ce mirare că pot muri! 

Ce mirare că mai pot muri, 
că mai pot trăi! 


227 


Ineluctabilă, clipa 


O clipă din mine 
nu are clipa trecerii. 

O clipă din mine 
nu are fulgi, 
e o iarnă. 

O clipă din mine 
doarme. 

O clipă din mine 
se cugetă. 

O, clipă, peste care nu poate nimeni sări, 
nimeni uita! 


228 


Cadenţe 

O să gândim cu limba, 
prietene, 

cu limba clopotului. 

Bing-bang-bang, 
bang-bang-bing-bang-bang. 

Si n-o să stim 

că noi ne-am adunat 

cu libertatea de-a putea iubi 

si de a face binele. 

Să fii, ai ales tu ! 

Să fii prietenul meu şi eu m-am bucurat. 

Prietenia e 

un câştig al inimii. 

Eu nu am pierdut, 
când tu ai vrut 
să-mi smulgi inima 
si să mi-o arzi. 

Nici când soarele ardea 
puternic 

nu m-am întors să sting 
focul de lemne 
si de cărbuni. 

Am lăsat limba clopotului, 
chemarea lui să ne cheme. 

Bing-bang, 

bing-bang-bang, 

bang-bang, 

bing-bang, 

bing-bang, 

bang... 


229 


Funebru 

Părăsindu-ne tăceri 
peste coloana parcului, 
mortul se stie 
de prieten. 


230 


Bunăvoinţă remărturisită 


Suntem mai săraci 

decât atunci când ne-am născut. 

Ne-am pierdut din săruturi 
în umbre. 

Ne-am pierdut din ocheane 
în dumbrăvi. 

Unii dintre noi ne-am biciuit 

mai tare pe spate. 

Alţii dimpotrivă: 

cu îngăduinţă şi sfială. 

Aduceţi bătaia pe spate 
ca să se arate azi! 

Avem nevoie de dovezi 
ca de minuni. 

Dacă am greşit azi, 
atunci să nu mai greşim 
în vecii vecilor. 
Amin! 


231 


Persecutarea lui Variolla 


Pentru 

că eu n-am tăcut, 
am fost astupat 
cu pumnale 

şi spahii nenumăraţi m-au ciocnit ca pe oul 
de Paşti. 

Eu nu am tăcut 

nici când se lătrau câinii, 

nici când se lătrau urşii, 

nicicând. 

Cei de lângă mine 

au mai tăcut, 

au mai tăcut ceva timp. 

Azi însă toţi ţipă 

şi-ţi smulg mâinile, 

ţie, celui care te-ai luptat 

în luptă dreaptă 

si fără să trişez, 

si fără să trişez. 


232 


Ecoul 


Să nu-1 uitaţi 

în rugăciunea voastră pe el, 
pe cel ce v-a iubit. 

Să nu-i uitaţi plăcerea 

de a fi discutat cu voi, 

bucuria ce o avea 

atunci când vă vedea la masa lui. 

Să nu-1 uitaţi 

când vă îmbrăţişa 

şi vă spunea cuvinte de umbră, 

de umbră a nucului. 

Să nu-1 uitaţi 

în rugăciunile voastre pe el! 

El nu vă uita niciodată, 
niciodată când se ruga. 


233 


Tinerei mame 


Acum zâmbeşti impunător, 
zâmbeşti ca o mamă. 

Nu mai esti tu, cea 

pe care o cunoscusem eu. 

Nu mai esti emotivă 

şi nu te mai înroşeşti în obraji, 

ca atunci când mă sărutai. 

Acum eşti o mamă tânără, 
o mamă care stie 
să legene prunci 
si să-i culce. 

Fii binecuvântată cu dragoste, 
tânără mamă! 


234 

Imaginea oraşului din halucinaţia mea 
de azi 

In oraşul meu s-a boltit fabrica, 
locul de muncă al săracului, 
ziua lumină a săracului. 

Aici s-au sugrumat focile mele 

de argint, 

caii mei de ananas 

verde. 

Am pictat aici 

o mână de copil, 

o lacrimă de iubire a unei mame, 

care şi-a jertfit viaţa pentru copilul ei. 

Da, acum îmi aduc bine aminte 
cum soarele era o fată săracă 
ce îşi spăla rufele şi le întindea 
pe sârmă 

şi între timp îmi zâmbea buclucaş. 

îmi amintesc vechea berărie, 
acel impunător semafor 
la care aşteptam 
şi, în parc, foişorul, 
din care acum 
lipseşte fanfara. 

Eram tânăr atunci 
si mă interesam 
de tot ce e nou. 

Tocmai de aceea puteam 

să văd lucruri 

pe care alţii le ignorau. 

[Am terminat volumul în ziua de 12 august 
1997. Aici publicăm doar o parte din el.] 


Cuprins 


O carte pentru un singur cititor 
(partea a doua) 
[voi. 14 de poeme, 1999] 

1 . Poem unui frate de inimă [2-3] 

2. Poem scris pe un carton [4-5] 

3. Cântec de jale [6-8] 

4. Scriere tară prefaţă [9-10] 

5. Un vorbitor de transfigurare [11-12] 

6. Sejur pentru sinucigaşi [13-14] 

7. Lovit cu un braţ [15-16] 

8. Răsunetul decupat din suflet [17-19] 

9. Milostenii de aruncat [20-21] 

10. Lecţie deschisă pentru oameni complicaţi 
[22-23] 

11. Poem cu detalii erbivore [24-25] 

12. Momente familiarizante [26-27] 

13. Poetul dublat de profesor [28-29] 

14. Poezia şi traumele nazale [30-31] 

15. In spatele unui cimitir marin [32-34] 

16. Urmăriţi de trecut [35] 

17. Solilocviul de la apus de soare [36] 

18. Sindrofiile unui om autist [37-38] 

19. Ca să nu spun ce mă intrigă [39-40] 

20. Combinaţie nesigură [41-42] 

21. Disertaţie pesimistă [43-44] 

22. Confidenţe [45-46] 

23. In noaptea asta [47-49] 

24. Mozaic liber [50-51] 

25. Intonaţie lângă un fir de praz poetic [52] 

26. Cu auditoriu [53-54] 

27. La cheremul mofturilor [55-60] 

28. Elogii [61-62] 

29. Speranţe speciale [63-64] 

30. Amfitrion [65] 

31. Datini [66-67] 

32. Treizeci şi unu [68] 

33. Pasarelă [69-70] 


34. Răsfoire [71-72] 

35. Predarea ideilor [73-74] 

36. Mistica [75] 

37. Exclamaţie [76-77] 

38. Elegie [78-79] 

39. Pe lângă plopii fără soţ [80-81] 

40. Evocare [82-84] 

41. Luceafărul [85-86] 

42. Neîntârziat [87-88] 

43. Al doilea poem de duminică [89-90] 

44. Surplus de cunoştinţe [91] 

45. Dacă ştiu... [92-93] ' 

46. Meschina [94-95] 

47. Bine dispusă [96] 

48. Repere calde [97-98] 

49. Versetul de recitire [99-100] 

50. Simţul măsurii [101-102] 

51. într-o zi, la Biserică [103-106] 

52. Floare la ureche [107-108] 

53. Avea alt titlu [109-110] 

54. Se bea tot ce iubim [111-112] 

55. Revenirea la păgânism a lui Iulian 
Apostatul [113-114] 

56. Mergea trenul, cădea seara [1 15-1 17] 

57. Doamne, o controversă?!...[118-119] 

58. Encomiastică [120] 

59. Aruncate pe o foaie [121] 

60. In mâna mea [122-123] 

61. Ridicarea mâinilor [124-126] 

62. Fericită [127] 

63. Prima apologie [128] 

64. Netocmită [129-130] 

65. La masa rotundă [131-132] 

66. A patra oară citită [133-134] 

67. Gaudeamus [135] 

68. Singurul zâmbet [136-138] 

69. Plinirea vremii [139-141] 

70. La telefon [142-143] 

71. O mitralieră [144-145] 

72. Intr-o nesfârşită oboseală [146-147] 


Linia si Cercul 

9 

[voi. 15 de poeme, 1997] 


1. Cântec de mirare [148-149] 

2. Răsărire nouă [150] 

3. Cina îngerului [151] 

4. Soluţie [152] 

5. O mică scrisoare [153] 

6. Trecere triumfală [154] 

7. Melancolie [155] 

8. Parfum de seară [156] 

9. Geografia inimii [157] 

10. Fărăhaiku [158] 

11. Solemnitate în tăcere [159] 

12. Coborâre [160] 

13. O, Horaţiu!...[161] 

14. Versiune de toamnă [162] 

15. Gloria tinereţilor mele [163] 

16. Dezminţirea lui ca zero [164] 

17. Panta luminii [165] 

18. Sculptură neterminată [166] 

19. O petiţie către aripi [167] 

20. Febră [168] 

21. Recidivă [169] 

22. Epilog [170] 

23. Imn necenzurat [171] 

24. Sfat, din bunătate, dat mie de către bunica 
mea [172] 

25. Un timp de aproape [173] 

26. Mărturisirea bolii [174] 

27. O doină în glas străin [175] 

28. Paştere şi sărut [176] 

29. Tânguire neumblată cu picioarele goale 

[177] 

30. Un poem, pentru ca să înţelegi ce sunt 
durerile şi cum trebuie să se dea sfaturi [178] 

31. Bucurie din partea dăruirii [179] 

32. Corespondenţe în mansardă [180] 

33. Aliteraţie [181] 

34. Accident de durată [182] 

35. In loc de testament [183] 

36. Sfaturi maritale [184] 


37. Comemorarea desfătării [185] 

38. Urgenţă [186] 

39. Condiţia jocului [187] 

40. Următorul Don Quijote (poem dramatic) 
[188-189]^ 

41. înălţarea braţului (dramă lirică) [190-193] 

42. Pârguirea de-a doua [194] 

43. Deznodământ pentru istorie [195] 

44. Proxima moarte [196] 

45. Prima versiune si a doua versiune a 
scrisului [197] 

46. Curăţirea pentru Paşti [198] 

47. Prietenului furat [199] 

48. Victorie, Octavianus! [200] 

49. Condescendenţă [201] 

50. Conştiinţă de deşertăciune [202] 

51. Pierderea asimptotică [203] 

52. Prilej de îndoială [204] 

53. Despre faptul de-a curge [205] 

54. Străfulgerare [206] 

55. Bizar [207] 

56. Formarea din timp a rugăciunii [208] 

57. Poziţia mea în timp şi spaţiu [209] 

58. Prezenţă invizibilă [210] 

59. Discurs pentru întreg universul [211] 

60. Participarea la poezie [212] 

61. Semnul de teamă [213] 

62. Precizare pentru timp din timp [214] 

63. Poem de dragoste [215] 

64. Cuvinte autentice [216] 

65. Explicaţie la numele pe care îl poartă 
poetul [217] 

66. Grija de tristeţe şi uitarea de despărţire 

[218] 

67. Tandem de prietenie cu Nichita [219] 

68. Credo [220] 

69. Repetiţie [221] 

70. Odă fară Dorin Streinu [222] 

71. Explicaţie simplă [223] 

72. Despre cei trei [224-225] 

73. Mirariumul poetului [226] 

74. Ineluctabilă, clipa [227] 

75. Cadenţe [228] 


76. Funebru [229] 

77. Bunăvoinţă remărturisită [230] 

78. Persecutarea lui Variolla [231] 

79. Ecoul [232] 

80. Tinerei mame [233] 

81. Imaginea oraşului din halucinaţia mea de 
azi [234] 


© Teologie pentru azi I 2013 
http://www.teologiepentruazi.ro/ 

Cartea de faţă e o ediţie online gratuită 
şi e proprietatea Pr. Dr. Dorin Octavian 
Picioruş. 

5 

Ea nu poate fi tipărită şi comercializată 
decât cu acceptul direct al autorului. 


Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş 
© Teologie pentru azi